Am 65 de ani și, de jumătate de an, sunt văduvă

La capătul celălalt al telefonului s-a făcut liniște pentru câteva secunde.

Apoi am auzit vocea lui Lucian, speriată.

— Mamă?! Ce ai pățit? Respiri bine?

— Nu știu, mamă… parcă îmi fuge pământul de sub picioare… i-am spus încet.

— Nu închide telefonul! Stai cu mine pe fir!

Îl auzeam cum respiră repede. Parcă se plimba prin cameră.

— Mamă, eu sun imediat la salvare. Spune-mi doar adresa completă, ca să le spun exact unde să vină.

I-am spus încet numele satului și ulița. Mă simțeam din ce în ce mai slăbită.

— Mamă, stai întinsă. Nu te ridica. Eu vin imediat!

— Nu veni, mamă… e departe…

Dar el deja închisese.

Am rămas întinsă, cu telefonul lângă mine. În casă era liniște. Doar găinile cotcodăceau în curte.

M-am uitat la fotografia lui Ion de pe perete.

— Ioane… ai grijă de mine… am șoptit.

După vreo douăzeci de minute am auzit sirena salvării.

Vecina Maria a intrat repede pe poartă, în urma lor.

— Mătușă Elena! Ce-ați pățit?

Doctorița mi-a măsurat tensiunea.

— Foarte mare. Bine că ați sunat la timp.

Mi-au făcut o injecție și, după câteva minute, am început să mă simt mai bine.

— Trebuie să mergeți la spital pentru câteva investigații, a spus ea.

Dar exact atunci s-a auzit o mașină oprind brusc în fața porții.

Ușa s-a deschis și Lucian a intrat în fugă în curte.

Era transpirat, cu fața albă de grijă.

— Mamă!

A venit direct lângă pat și mi-a prins mâna.

— Sunt aici… nu-ți fie frică.

L-am privit cu lacrimi în ochi.

— Cum ai ajuns așa repede?

— Am plecat imediat ce ai sunat… am condus fără oprire.

Doctorița a zâmbit.

— Aveți un băiat bun. A ajuns aproape odată cu noi.

Lucian nu mi-a dat drumul la mână nici când m-au urcat în salvare.

La spital am stat două zile.

Nu a plecat de lângă mine niciun moment.

Dormea pe scaun, se ridica de fiecare dată când intrau asistentele, îmi aducea apă, îmi aranja pătura.

În a doua seară l-am întrebat încet:

— Dar munca ta?

A oftat.

— Am plecat de la ea, mamă.

— Cum adică?

— Mi-am dat demisia azi dimineață.

Am rămas uimită.

— De ce ai făcut asta?

Lucian a zâmbit obosit.

— Pentru că m-am săturat să alerg după joburi care nu duc nicăieri. Mereu eram plecat, mereu schimbam locul… și niciodată nu eram acolo când trebuia.

S-a uitat la mine cu blândețe.

— Mamă, eu mă întorc în sat.

Am clipit neîncrezătoare.

— În sat?

— Da. Casa e mare, grădina e bună. Putem face o mică fermă. Legume, ouă, poate și câteva capre.

A zâmbit mai larg.

— Știi câți oameni de la oraș caută mâncare curată, de la țară?

Am simțit cum mi se umezește privirea.

— Dar viața ta?

Lucian mi-a strâns mâna.

— Tu ești viața mea, mamă.

După o lună, curtea noastră arăta altfel.

Apăruse un solar mare în grădină.

Lucian reparase gardul, vopsise poarta și cumpărase încă zece găini.

În fiecare dimineață îl vedeam prin curte, cu cizmele pline de pământ, dar cu zâmbetul pe buze.

Într-o duminică a venit și Ionuț de la oraș.

S-a uitat lung la solar, la grădină și la fratele lui.

— Măi… voi chiar faceți treabă aici.

Lucian a râs.

— Încercăm.

Ionuț a tăcut puțin, apoi a spus:

— Știi ceva? Firma mea caută furnizori de legume naturale pentru cantină. Dacă vreți… pot să vorbesc cu ei.

Ne-am uitat unii la alții și am izbucnit în râs.

În seara aceea am pus masa în curte.

Pentru prima dată după mult timp, masa nu mai era pentru doi.

Era pentru trei.

Și, undeva în sufletul meu, simțeam că Ion zâmbea și el, liniștit, văzând că familia noastră e din nou împreună. 🌿