Stăteam în bucătărie, uluită

Capitolul 1: Supa

Stăteam în bucătărie, uluită. Supa fierbinte îmi arsese încheietura, cioburile farfuriei zăngăneau pe podea, iar soacra mea stătea în fața mea — roșie de furie, cu ochii întredeschiși, de parcă aștepta să izbucnesc în plâns… sau să țip înapoi.

Dar n-am făcut nici una, nici alta.

Doar am privit-o.

„Dacă nu muncești — nu mănânci!” — cuvintele ei răsunau în capul meu, ricoșând de pereți ca un ecou. Nu-mi venea să cred că chiar spusese asta. Și nu înțelegeam — de ce o apără el?

Soțul meu, Alex, a intrat în bucătărie un minut mai târziu. Mă așteptam să vadă haosul, să înțeleagă ce s-a întâmplat… Dar în schimb, s-a dus la ea.

— Mamă, e totul bine, da? Ce s-a întâmplat?

Ea, cu voce tremurândă, dar cu o expresie inocentă, a spus:

— Ea… ea a fost nepoliticoasă. A țipat la mine. Eu doar am vrut să vorbim…

M-am întors spre Alex, așteptând. Ce va spune? Mă va crede?

S-a uitat la mine — obosit, de parcă „complicam iar totul”.

— Draga mea, ai fi putut fi puțin mai blândă cu ea. Totuși, se străduiește.

N-am răspuns. M-am dus să iau o cârpă ca să șterg supa de pe jos. Se străduiește? O auzisem cum mă numea pe la spate „leneșă” și „parazită”, deși renunțasem la muncă pentru a-mi termina cursul online. Asta fusese o decizie luată împreună. Cu el. Cu ALEX.

Dar acum, de când ea apăruse în casă, tot ce construisem începuse să se destrame.

---

Capitolul 2: Două luni

În prima săptămână am încercat să păstrez pacea. Am închis ochii la înțepături. M-am abținut când îmi reorganiza dulapurile, gătea fără să întrebe, îmi muta cărțile, intervenea în discuțiile noastre.

Dar din a doua săptămână — a început controlul.

— N-ar trebui să bei cafea după patru. E dăunător.
— Lui Alex nu-i place când porți astfel de lucruri, — spunea despre halatul meu.
— În locul tău aș tăcea mai mult. Ești soția lui, nu consilierul lui.

Toate spusele nu erau directe. Spuse în șoaptă. Cu zâmbet. Ca să par „sensibilă” dacă îndrăzneam să răspund.

Într-o zi am observat că se mutase în dormitorul nostru… cât timp eu și Alex eram la cumpărături. Pur și simplu și-a adus lucrurile, a pus draperiile ei, a schimbat lenjeria noastră.

Alex doar a ridicat din umeri:
— Se simte singură… să stea puțin cu noi.

---

Capitolul 3: Răscrucea

Dar în clipa în care mi-a izbit farfuria din mână — totul s-a schimbat.

Am șters podeaua în tăcere. Apoi m-am închis în baie. Acolo, în fața oglinzii, m-am uitat la mine și am înțeles: Eu nu mai exist în această casă.

N-am țipat. N-am plâns. Am luat un carnețel și am început să scriu.

Un plan.
Planul de ieșire.

Nu aveam să joc acest joc. Nu aveam să fiu „fata care îndură”. Nu aveam să devin oaspete în propria mea casă.

În aceeași seară am trimis două CV-uri. Dimineața următoare — încă trei. Și după trei zile — am primit invitație la un interviu online.

Când Alex m-a întrebat ce fac la laptop, am zâmbit:

— Îmi caut de muncă. Ca să „merit” mâncarea, așa cum a spus mama ta. Sau cel puțin o cameră într-un apartament închiriat, unde mă voi muta dacă voi continuați să trăiți în această căsnicie în trei.

La început n-a înțeles că vorbesc serios. Dar când, peste o săptămână, mi-am făcut bagajul, m-am oprit în prag și am spus:
— Dacă însemn ceva pentru tine, alege: mama sau eu.

A înțeles.

---

Capitolul 4: Umbra din prag

N-am apucat să plec.

În noaptea dinaintea plecării, am visat ceva ciudat: eram în bucătărie, camera plină de fum, iar soacra mea tăia pâine, dar cuțitul lăsa urme nu pe franzelă, ci pe tocător, și șoptea:
„N-o să ieși niciodată de aici. Casa asta e a mea acum. Ca și el…”

M-am trezit leoarcă de transpirație, cu o durere ascuțită în tâmple.

Când am ieșit dimineața în bucătărie, Alex stătea la masă, arătând de parcă nu dormise deloc. Avea ochii roșii, iar mâinile îi tremurau.

— Ai vorbit cu ea? — m-a întrebat.

— Cu cine?

A plecat privirea.

— Cu mama. Ea… zice că o blestemi. Că ai stat în noaptea trecută la ușa ei… și ai șoptit.

Am încremenit.

— Ce?

— A spus că vrei s-o alungi. Că ai vorbit cu tata.

M-am așezat. Un singur gând mi-a fulgerat prin minte: Soțul ei e mort de trei ani.

Am încercat să fac haz:

— Alex… poate că are nevoie de un doctor?

Dar el n-a râs. Doar a șoptit:

— Și eu am auzit șoaptele. Noaptea. În dormitorul nostru.

---

Capitolul 5: Bătăi în perete

În aceeași noapte am auzit: ceva zgâria peretele. Din interior. La început am crezut că sunt șoareci. Dar era lent, ritmic. Aproape ca o respirație.

Apoi — bătăi.

Trei lovituri.

Pauză.

Încă trei.

M-am ridicat. M-am apropiat de perete. Am lipit urechea.

Liniște.
Apoi o voce. Slabă, dar clară:
„Ea nu e mama lui…”

Am sărit înapoi.

Dimineața următoare, cât timp Alex era la duș, am început să caut. Am deschis comoda din camera ei. Nimic neobișnuit — până am găsit o cutie veche de pantofi sub pat.

Înăuntru erau:

• O fotografie cu un băiețel. Nu era Alex.

• O scrisoare, ruptă în bucăți. Pe una scria: „mi l-ai luat”.

• Și… o pană. Neagră, lungă, nu de la o pasăre — părea artificială. Mirosul era de pământ umed.

Când am ridicat privirea, ea deja stătea în ușă.

— N-ar trebui să umbli printre lucrurile mele, — a spus ea încet.

M-am ridicat. Încremenită.

— Cine e în fotografie?

— Fiul meu, — a răspuns. — Cel adevărat.

— Dar Alex…?

Și-a înclinat capul.

— Alex a murit la șapte ani. S-a înecat în iaz. Apoi… s-a întors. Cu voci. Cu umbre. A venit la mine noaptea. Am crezut că e o minune. Dar acum văd — și tu le auzi.

---

Capitolul 6: Alegerea

Trebuie să plec. Imediat.

Dar dacă plec — pe cine las cu ea? Iar dacă rămân — ce voi deveni?

Și ce anume s-a întors în această casă — soțul meu? Sau ceva care doar îi poartă chipul?

---

Capitolul 7: Ceva ce-i poartă chipul

N-am plecat.

Mi-am făcut bagajul. Am crezut că ies pe ușă. Dar apoi Alex s-a așezat în fața mea — și a început să-mi povestească despre copilăria lui.

N-o mai făcuse niciodată.

— Nu-mi amintesc școala, — a spus. — Nici prietenii. Doar mirosul apei și niște mâini care mă trăgeau în jos.

Am înghețat.

— Ce apă?

S-a uitat la mine. Calm, fără frică.

— M-am înecat, — a răspuns. — Mama nu minte. Dar apoi cineva… ceva… mi-a dat o alegere. Să mă întorc. În schimbul a… ceva.

— A ce?

N-a răspuns. Doar a adăugat:

— Am devenit altcineva. Auzeam gânduri. Simțeam cum mă privește prin geamuri, chiar și când eram în casă. Auzeam șoapte de sub podea. Dar mama spunea — nu te teme, ești special.

---

Capitolul 8: Oaspetele din casă

Dimineața următoare m-am trezit din cauza mirosului de ars. Am ieșit în bucătărie — ceainicul ardea pe plită, iar soacra mea stătea în fotoliu, în tăcere, mângâind pana neagră.

— E cu tine mai mult decât cu oricine altcineva, — a spus ea, fără să mă privească. — Și tu tot nu înțelegi ce a devenit. E băiatul meu. Dar și nu e. E… între.

Stăteam în ușă, neștiind — să fug sau să ascult.

— Ce ai făcut când a murit? — am întrebat.

S-a uitat la mine. În ochii ei — un hău.

— N-am putut să-l las. Așa că am mers acolo, la Apa Veche. Acolo unde femeile se rugau odinioară. Unde sufletele puteau găsi trupuri, dacă trupurile acceptau. Am cerut. El s-a întors.

— Și cine ți-a dat această putere?

— Ea. Cea de jos. Din pământ. Din apă. Ea dă… și ia.

---

Capitolul 9: Iazul

Am mers acolo singură.

O hartă veche din arhivă arăta: la marginea pădurii era un iaz, demult secat, abandonat. Localnicii îl numeau Ochiul Tăcut. Copacii din jur erau strâmbi, ca și cum ceva le supsese viața. Am stat acolo până la înserare, iar cerul devenea vâscos, greu, ca înainte de furtună.

Și atunci am auzit:
„Poți întreba. Poți afla. Dar nu uita — pentru fiecare răspuns, vei plăti.”

N-am rostit nimic. Doar am gândit. Și Ea a citit asta.

— Cine e el?

„Nu e al tău. Dar nici al ei. E al meu. E cel adus înapoi. E vidul devenit om. Poate iubi… dar nu știe ce înseamnă. Iar acum… începe să se schimbe. Din cauza ta.”

— De ce?

„Pentru că ești vie. Pentru că i-ai oferit o alegere pe care eu n-am dat-o. Tu distrugi ce-am adunat.”

---

Capitolul 10: Alegerea

Când m-am întors, casa era în întuneric.

Alex stătea în sufragerie. Pe chipul lui — lacrimi.

— Nu vreau să fiu asta, — a șoptit. — Nu știu cine sunt. Dar simt că tu ești șansa mea. Singura. Să mă întorc cu totul… sau să dispar pentru totdeauna.

Iar mama lui, stând în ușă, a urlat:

— Dacă pleci cu ea, o să te ia cu totul! Nu vei mai fi fiul meu!

— Oricum nu mai sunt, — a spus el încet. — M-ai adus înapoi… nu pentru mine. Pentru tine.

Mi-a întins mâna.

Iată alegerea:

Îi iau mâna și fugim — departe, chiar dacă asta duce la distrugerea a tot.

O las, îl las cu ea — și dispar, pierzându-l, dar salvându-mă.

Mă întorc la iaz — și cer un Troc: să devină cu adevărat om. Și plătesc prețul.