Cu două zile înainte își spuseseră clar: ne despărțim.

Au stat pe buturuga umedă fără să se privească.
Ploaia se oprise, dar pădurea încă mirosea a pământ greu, a frunze ude și a timp trecut.

Maria a rupt liniștea prima.
Cu o voce joasă, obosită.

— Ții minte când am venit prima dată aici? Aveam pantofii noi și mi-era frică să nu-i murdăresc…

Ion a zâmbit fără să vrea.
Își amintea prea bine.
Ea se plângea, el râdea, și până la urmă o luase în brațe și o dusese peste noroi.

— Atunci nu ne păsa de nimic, a spus el încet. Nici de bani, nici de lume.

Maria și-a strâns haina pe lângă corp.
Atunci aveau doar un geamantan și un vis.
Acum aveau o casă, rate plătite, copii mari… și un gol pe care nu știau când îl pierduseră.

— Ne-am pierdut pe drum, Ioane, a spus ea. Fără să ne dăm seama.

El a dat din cap.
Nu mai era loc de negare.

Ani la rând muncise peste program.
Ea crescuse copiii, dusese greul casei, tăcuse.
Fiecare obosise în felul lui.

— Eu am crezut că dacă aduc bani în casă e suficient, a spus el. N-am văzut când ai început să taci.

Maria a închis ochii.
De mult aștepta să audă asta.

Au mai mers câțiva pași.
Satul se zărea în vale, cu acoperișurile cenușii și fumul subțire ieșind din coșuri.

Atunci s-a întâmplat.

Un sunet scurt.
Un pas greșit.
Maria a alunecat pe noroi și a căzut.

Ion a prins-o din reflex.
A tras-o spre el, a strâns-o cu putere, de parcă ar fi vrut să oprească nu doar căderea, ci toți anii care îi îndepărtaseră.

Maria a început să plângă.
Nu zgomotos.
Așa cum plâng oamenii care au ținut prea mult în ei.

— Mi-a fost frică să rămân singură, a spus printre lacrimi. Și mi-a fost frică să mai cer ceva de la tine.

Ion i-a mângâiat părul, stângaci, ca și cum uitase gestul.
Dar mâna lui știa încă drumul.

— Și mie mi-a fost frică, a recunoscut. Că nu mai sunt suficient. Că m-ai depășit.

Au rămas așa câteva minute.
Doi oameni maturi, plini de greșeli, ținându-se în mijlocul unei păduri, ca la început.

Când au ajuns în sat, rudele îi așteptau la poartă.
Muzica se auzea din curte, mesele erau pline, lumea râdea.

Nimeni nu știa ce fusese la un pas să se rupă.

La masă, cineva a bătut cu paharul.
Sărbătoriții au fost rugați să spună secretul celor 25 de ani împreună.

Bărbatul a spus simplu:
— N-am fugit când a fost greu.

Ion s-a uitat la Maria.
Ea i-a strâns mâna sub masă.

Seara, când muzica s-a mai domolit și oamenii s-au risipit, ei au ieșit în curte.
Sub același cer sub care, cu 20 de ani în urmă, promiseseră că vor rămâne împreună.

— Ne despărțim? a întrebat Maria, mai mult din obișnuință.

Ion a clătinat din cap.

— Nu. Dar ne întoarcem altfel.

Nu aveau soluții magice.
Nu promiteau că va fi ușor.
Doar că vor vorbi. Că vor întreba. Că nu vor mai tăcea.

În dimineața următoare, au plecat spre stația de autobuz.
Noroiul era tot acolo.
Drumul la fel de lung.

Dar mergeau ținându-se de mână.

Și, pentru prima dată după mulți ani, nu se mai simțeau doi oameni care se pierd,
ci doi oameni care s-au regăsit exact înainte să fie prea târziu.