Bunica a fost adusă de la spital.

M-am întors mai devreme pentru că se anulase ultima oră. Ploaia măruntă îmi udase adidașii, iar în casă mirosea a mâncare reîncălzită. Am intrat încet, să nu deranjez, și am găsit-o pe bunica singură, pe canapea. Telenovela mergea, dar ea nu se uita la televizor. Se uita la ușă. La mine.

Privirea ei m-a lovit în piept. Nu era o privire de reproș. Era o așteptare. Ca și cum mă aștepta pe mine, nu ceaiul.

— Ai venit, a șoptit.

Am dat din cap. Mi-am lăsat ghiozdanul jos și m-am apropiat. Atunci am văzut că îi tremurau mâinile. Nu de frig. De slăbiciune. Pe măsuța de lângă ea era o cană goală, cu un plic de ceai desfăcut pe jumătate.

— Pun eu ceaiul, bunico, am zis, fără să mai aștept.

M-am dus la bucătărie. Am pus apa la fiert. Când a început să clocotească, m-am trezit plângând. Fără zgomot. Doar lacrimi care cădeau în chiuvetă. Pentru că mi-am dat seama că „Pune ceaiul” nu însemna doar apă fierbinte.

Însemna „vino lângă mine”.
Însemna „nu mă lăsa singură”.
Însemna „mai sunt aici”.

I-am dus ceaiul cu ambele mâini. M-am așezat lângă ea. I-am pus cana în palme și am acoperit-o cu mâna mea. A zâmbit. Un zâmbet mic, obosit, dar liniștit.

— Așa, a spus. Acum e bine.

Mama a trecut pe lângă noi, vorbind la telefon. Tata a foșnit ziarul. Lumea mergea înainte, dar pentru prima dată, eu m-am oprit.

În zilele următoare, am fost eu cea care punea ceaiul. Dimineața. Seara. Uneori de două ori. Nu pentru că mi-o cerea, ci pentru că așteptam eu momentul. Stăteam lângă ea și-mi povestea lucruri mărunte. Despre cum era satul ei. Despre bunicul. Despre cum făcea gem din prune și îl vindea în piață, cu borcanul, pe câțiva lei.

Într-o seară, mi-a spus încet:

— Nu-mi e frică să mor. Mi-e frică să fiu uitată.

Atunci am înțeles tot.

Într-o dimineață, n-a mai cerut ceaiul. Dormea adânc. Am pus cana pe masă și am așteptat. Când m-am apropiat, respira greu. Am strigat-o pe mama. A venit ambulanța. Vecinii se uitau pe geam. Totul a fost rapid și, în același timp, prea târziu.

Bunica s-a stins în acea seară.

După înmormântare, casa a devenit mai mare și mai goală. Canapeaua părea străină. Telenovela mergea în surdină, dar nimeni nu se uita. Mama a spus că trebuie să strângem lucrurile bunicii.

Am găsit într-un sertar o cutie mică. Înăuntru, erau plicuri de ceai. Ordinate. Pe fiecare era scrisă o dată. Zilele în care nu i-a pus nimeni ceaiul.

Ultimul plic nu avea dată. Era pentru ziua în care am pus eu.

L-am strâns la piept și am plâns pentru toate ceaiurile nepuse. Pentru toate momentele în care am fost prea ocupați. Pentru toate „mai târziu”.

De atunci, când cineva îmi spune o rugăminte mică, nu o mai ignor. Pentru că știu că, uneori, o cană de ceai poate fi ultima formă de iubire pe care cineva o cere.

Și o pun imediat.