— Mamă dragă, cumpără niște flori!

— Andrei… — a spus el încet, ca și cum ar fi recunoscut ceva important.

— Ei, vezi? — a zâmbit bunica. — Nume bun. Nume de om serios.

— Eu sunt tanti Maria — a spus ea. — Așa îmi spun toți.

Andrei n-a răspuns. Autobuzul tot nu venea.

— Ascultă, Andrei — a spus ea mai blând —, eu nu vând flori doar ca să fac bani. Pensia e mică, e drept, dar nu mor de foame. Le vând ca să mai vorbesc cu oamenii.

A oftat.

— Că altfel… nu mai vorbește nimeni cu tine.

Andrei s-a uitat la ea pentru prima dată cu adevărat. Avea mâinile crăpate, bătătorite. Unghiile curate, dar tocite. Nu părea deloc o bunică pierdută.

— Aveți pe cineva acasă? — a întrebat el fără să-și dea seama.

— Aveam — a răspuns ea simplu. — Un fiu.

Tăcere.

— Aveam și o noră. Și un nepot.

Andrei a simțit cum i se strânge stomacul.

— Acum?

— Acum au apartamentul meu. Și eu am strada asta.

A spus-o fără lacrimi, fără reproș. Ca pe un fapt.

— M-au dus „temporar” la o soră. Apoi au zis că e mai bine să stau singură. Apoi n-au mai sunat.

Autobuzul încă nu se vedea.

— De ce-mi spuneți mie asta? — a întrebat Andrei încet.

— Pentru că tu încă asculți. Și pentru că văd în ochii tăi că nu ești rău. Doar singur.

Andrei a tras aer adânc în piept.

— Știți… fata cu care eram… m-a lăsat. A zis că n-am timp de ea. Că sunt prea obosit. Prea tăcut.

Tanti Maria a dat din cap.

— Așa fac oamenii obosiți. Tac. Dar nu înseamnă că nu simt.

A luat un buchet de asteri și i l-a întins.

— Ia-i.

— N-am bani la mine.

— Nu-i pentru bani.

— Atunci pentru ce?

— Pentru tine. Să nu uiți că cineva te-a văzut azi.

Andrei a simțit cum i se umezes­c ochii. A luat florile.

În depărtare, autobuzul a apărut în sfârșit.

— Unde stați, tanti Maria? — a întrebat el brusc.

— La două străzi mai jos. Într-o cameră mică.

— Veniți cu mine. Vă duc până acasă.

Tanti Maria l-a privit lung. Apoi a zâmbit.

— Bine, Andrei.

În autobuz, au stat unul lângă altul. Nu au mai vorbit mult.

Când au ajuns, Andrei a ajutat-o să coboare.

— Dacă vreți — a spus el, roșu la față —, mai vin pe la dumneavoastră. Să mai stăm de vorbă.

— Vin-o, băiete. Că florile se ofilesc… dar oamenii nu, dacă sunt văzuți.

Andrei a plecat cu buchetul în mână.

Și pentru prima dată după mult timp, nu s-a mai simțit singur.