Cu un an în urmă, Marina a început să-i dea pe ascuns bani de medicamente

Dimineața aceea n-a semănat cu nimic din ce trăise Marina până atunci.

S-a trezit înainte să sune alarma, cu inima bubuind și cu un nod în stomac. Afară era încă întuneric, iar ploaia măruntă bătea în geam, ca un avertisment. Cuvintele lui tanti Vera îi răsunau în cap, una câte una, apăsate.

„Pe intrarea principală, sub nicio formă.”

S-a îmbrăcat mecanic, și-a prins părul, și-a luat geanta și a ieșit din garsoniera ei din Drumul Taberei. Pe drum spre spital, a avut de două ori impulsul să intre pe poarta mare, luminată, unde intrau toți pacienții. Era mai comod. Mai sigur.

Dar ceva din interior o oprea.

A ocolit clădirea și a ajuns la intrarea de serviciu, îngustă și prost luminată. Un paznic plictisit i-a făcut semn din cap. Marina a intrat.

În clipa următoare, a auzit sirene.

Mult prea aproape.

Ambulanțe, poliție, agitație. A alergat pe un coridor lateral și a privit, pe furiș, spre holul principal. Și atunci a înțeles de ce o avertizase bătrâna.

Intrarea principală era plină de oameni. Polițiști, jandarmi, camere de filmat. Pe o targă era acoperit un trup, iar medicii vorbeau în șoaptă. Un coleg i-a spus rapid ce se întâmplase.

În cursul nopții, cineva strecurase un plic cu bani și o hârtie cu datorie falsificată în dulapul asistentei de gardă. Dimineața, când s-a descoperit totul, s-a pornit un scandal uriaș. Ancheta era în plină desfășurare. Toți angajații urmau să fie verificați.

Marina a simțit cum i se înmoaie picioarele.

Ea fusese cea care dăduse bani pe ascuns. De zeci de ori. Sume mici, 50 de lei, 100 de lei, din salariul ei modest. Dacă intra pe la principală, ar fi fost prima chemată la întrebări. Poate chiar acuzată.

La prânz, a găsit-o pe tanti Vera stând pe o bancă, în curtea din spate a spitalului. Era palidă, dar calmă.

— Știam că o să fie haos, a spus bătrâna încet. Am auzit totul aseară. N-au vrut să mă creadă pe mine, dar am știut că tu ești în pericol.

Marina a izbucnit în plâns.

Atunci, pentru prima dată, tanti Vera a început să vorbească.

Nu fusese mereu femeie de serviciu. Cu zeci de ani în urmă fusese contabilă-șefă într-o întreprindere mare. Fusese corectă într-o lume strâmbă. Refuzase să falsifice acte, să acopere furturi. A plătit scump pentru asta. A pierdut totul. Familie, casă, poziție.

Ajunsese la spital nu din întâmplare. Venise să muncească, dar și să observe. Știa cum se fură, cum se înscenează. Când a văzut ce se pregătește, a știut că Marina va fi ținta perfectă. Tânără. Săracă. Prea bună.

— Tu m-ai ajutat fără să ceri nimic, a spus tanti Vera. Datoria mea era să te protejez.

Două zile mai târziu, adevărul a ieșit la iveală. Camerele de supraveghere au arătat cine pusese plicul. O rețea mică, dar bine organizată, a fost destrămată.

Marina a fost chemată la director.

A intrat cu frică.

A ieșit cu ochii în lacrimi.

Nu de teamă. De recunoștință.

Cineva donase anonim o sumă mare spitalului. Cu o singură condiție: tanti Vera să primească tratament complet, iar Marina să fie avansată.

Într-o dimineață senină, Marina a condus-o pe tanti Vera până la poarta spitalului.

— De data asta intru pe intrarea principală, a spus bătrâna zâmbind.

Și au intrat împreună.

Cu capul sus.