„Pe 31 vin mama și sora mea, uite meniul — marș la aragaz”, a spus soțul.

S-a uitat în jur, de parcă mâncarea ar fi trebuit să apară singură. A deschis dulapurile. Nimic. Nicio oală pe foc. Nicio listă pe masă. Doar liniște.

— Marina? a strigat el, ușor iritat.

Nimeni.

A scos telefonul și a sunat-o.

— Unde ești? Mama ajunge mâine dimineață.

— Știu, a răspuns ea calm. Eu nu sunt acolo.

— Cum adică nu ești acolo?

— Sunt la părinții mei. Cu David.

A urmat o tăcere lungă.

— Glumești?

— Nu.

— Dar meniul? Musafirii? Mama?

Marina a tras aer în piept. Pentru prima dată nu i s-a mai strâns stomacul.

— Victor, eu nu sunt bucătăreasa familiei tale. Sunt soția ta. Sau am fost.

— Ce înseamnă asta „am fost”?

— Înseamnă că anul ăsta Revelionul îl petrec fără șorț și fără ordine.

A închis.

La casa părinților ei mirosea a lemn ars și a supă. Tatăl ei stătea pe scaun și curăța mere, mama învârtea o lingură într-o oală mică.

— Ai slăbit, i-a spus mama încet.

Marina a zâmbit, dar ochii i s-au umezit.

— Doar m-am oprit din tăcut.

David stătea pe covor și râdea cu bunicul lui. Râdea liber. Așa cum nu mai râsese de mult.

În seara de 31, telefonul a vibrat de zeci de ori. Victor. Olga. Nina.

Mesaje scurte, nervoase.

„Unde e salata?”
„Mama e supărată.”
„Gemenii n-au ce mânca.”

Marina a pus telefonul pe masă, cu ecranul în jos.

La miezul nopții, când au ciocnit paharele cu suc de mere, David a întrebat:

— Mamă, anul viitor tot așa facem?

— Cum?

— Fără să fim chelneri.

Ea a râs printre lacrimi.

— Da. Tot așa.

A doua zi, Victor a venit singur. Fără flori. Fără scuze pregătite. Doar obosit.

— Mama zice că ai făcut-o de rușine.

— Eu zic că m-am salvat.

— Marina, exagerezi.

— Nu. Am ajuns târziu. Dar am ajuns.

L-a privit drept în ochi. Pentru prima dată nu i-a mai fost teamă să piardă.

— Ori mă vezi. Ori plec definitiv.

Victor a vrut să spună ceva. S-a oprit. A înțeles, poate pentru prima dată, că femeia din fața lui nu mai era cea care spăla vasele în tăcere.

— Am greșit, a spus încet.

Marina a dat din cap.

— Știu. Întrebarea e ce faci de acum.

Au trecut luni. Nu a fost ușor. Dar la următoarea masă de familie, Marina a stat la masă. A mâncat. A vorbit. Și când Olga a încercat să lase farfuria în chiuvetă, Victor s-a ridicat.

— O las eu.

Marina a zâmbit. Nu pentru că el spăla vasele. Ci pentru că, în sfârșit, nu mai era invizibilă.