Un miliardar era pe punctul de a ignora o fată care cerșea la porțile lui de fier

Victor a făcut un pas în față fără să-și dea seama. Paznicii s-au oprit, surprinși. Nu se întâmpla niciodată asta.

Semnul acela.

Îl știa din oglindă.

Îl avusese și el, pe gât, din copilărie. I se spusese mereu că e din familie. „Semn din neam”, spunea bunica, făcându-și cruce. Tatăl lui îl avea. Bunicul îl avusese și el.

Iar mama…

Mama dispăruse într-o noapte, când Victor avea șapte ani.

— Cum te cheamă? a întrebat el, cu voce joasă.

Fata a tresărit, ca și cum nu se aștepta să i se răspundă.

— Ana, a spus ea. Ana Popa.

Numele l-a lovit ca un pumn.

Popa. Numele mamei lui, înainte de căsătorie.

Victor a înghițit greu.

— Câți ani ai?

— Nouăsprezece.

Bebelușul s-a mișcat ușor pe spatele ei. Ana și-a ridicat mâna instinctiv, legănându-l.

— Ea e sora ta? a întrebat el.

— Da. Maria. Are un an și două luni.

Victor s-a uitat din nou la copil. Prea mic. Prea slab.

— Unde sunt părinții voștri?

Ana a tăcut o clipă. Apoi și-a mușcat buza.

— Mama a murit acum trei ani. Tata… n-a fost niciodată. Suntem singure.

Cuvintele au căzut greu, simple, fără dramatism. Ca și cum le spusese de prea multe ori.

Victor a simțit ceva ce nu mai simțise de decenii: teamă.

— Mama voastră… cum o chema?

Ana a ridicat privirea.

— Elena.

Lumea s-a clătinat.

Elena Popa.

Victor s-a sprijinit de poartă. Amintirile au venit năvală: râsul ei, mirosul de pâine caldă, mâna care îi mângâia fruntea. Femeia care plecase fără explicații. Despre care tatăl lui nu mai vorbise niciodată.

— Unde ați locuit? a șoptit el.

— La marginea Bucureștiului. În Ferentari. Într-o casă mică. Cu chirie.

Victor a închis ochii o secundă.

Totul se lega.

— Ana… a spus el încet. Vrei să intri? Măcar să mănânce copilul ceva cald.

Ochii fetei s-au umplut de lacrimi, dar n-au căzut.

— Nu cerem milă, domnule, a spus ea repede. Doar muncă.

Victor a zâmbit amar.

— De data asta, nu e vorba de muncă.

A făcut semn paznicilor să deschidă poarta.

În bucătăria mare, luminoasă, Maria a mâncat pentru prima oară pe săturate. Ana tremura, ținând cana cu ceai în mâini.

Victor a adus o cutie veche, din lemn. A deschis-o. Înăuntru, fotografii.

— O recunoști? a întrebat el.

Ana a privit fotografia și a izbucnit în plâns.

— Mama…

Adevărul a ieșit la lumină în orele următoare. Mama lor fugise de o viață plină de violență. Îl crezuse mort pe Victor. Nu avusese niciodată curajul să-l caute.

Victor a rămas mult timp în tăcere.

A doua zi, a anulat toate întâlnirile.

Ana și Maria nu s-au mai întors pe stradă.

Victor Radu, omul care avea totul, a înțeles într-o singură zi că pierduse cel mai important lucru — și că îl regăsise când se aștepta mai puțin.

Nu la poarta vilei.

Ci în vocea unei fete care se ruga pentru o bucată de pâine.