ȘI-A ARUNCAT SOȚIA ÎNSĂRCINATĂ DIN ELICOPTER

Câteva secunde mai târziu, elicopterul a dispărut după linia orizontului.
Vântul a rămas singur martor.

Ana Popescu nu a murit atunci.
Lovitura cu apa i-a tăiat respirația, i-a rupt aerul din piept și i-a sfâșiat palmele. Burta rotunjită a tras-o în jos, ca o ancoră. Panica a mușcat din ea mai tare decât frigul.

A reușit să iasă la suprafață o singură dată.
Atât.

Apoi curentul a dus-o spre o stâncă, iar valurile au aruncat-o, fără milă, într-o grotă ascunsă. Corpul i s-a izbit, dar apa s-a liniștit brusc. Tăcere. Întuneric.

A stat acolo ore întregi, strângându-și burta cu brațele.
Copilul se mișca.

În zori, doi pescari din Constanța au văzut ceva ciudat lângă stânci. O mână. Un inel. Un strigăt abia auzit.

— Trăiește! a țipat unul dintre ei.

Au scos-o din apă, au înfășurat-o într-o pătură murdară și au dus-o direct la spital. Medicii au rămas fără cuvinte.
Femeia căzută din elicopter era în viață.
Copilul, la fel.

Între timp, soțul ei, Radu Popescu, își juca rolul perfect.
Declarații plânse.
Mâini tremurânde.
— A fost un accident… am iubit-o…

A doua zi, a mers direct la avocat.

— Moștenirea? a întrebat, cu voce joasă.
— Totul era trecut pe numele Anei, i s-a spus. În caz de deces, copilul moștenește. Dumneavoastră… nimic.

Radu a zâmbit strâmb.
Copilul nu trebuia să existe.

Când a aflat că Ana trăiește, a simțit cum i se rupe pământul sub picioare. A încercat să ajungă la spital, dar ușa i-a fost închisă. Poliția deja punea întrebări.

Pescarii au spus adevărul.
Traseul ales.
Lipsa vestelor.
Ușa deschisă „pentru priveliște”.

Povestea lui Radu s-a destrămat bucată cu bucată.

Ana a stat două săptămâni între viață și moarte.
În a treia, s-a trezit.

— Copilul? a șoptit.
— Trăiește, i-a spus asistenta, cu lacrimi în ochi.

Atunci a plâns.
Nu de durere.
De furie.

Când a putut vorbi, a cerut un singur lucru:
— Vreau totul pe numele copilului. Fiecare leu. Fără excepții.

Imperiul ei, evaluat la miliarde de lei, a fost pus sub un trust. Radu a fost scos din consiliu, din casă, din viața lor. Conturile i-au fost blocate. Mașinile, confiscate. Prietenii, dispăruți.

Procesul a durat un an.
Dovezile au fost clare.
Tentativă de omor.
Premeditare.

Când judecătorul a citit sentința, Radu a înlemnit.
Douăzeci și cinci de ani de închisoare.

Ana a asistat la tot, cu copilul în brațe.
Nu a zâmbit.
Nu a vorbit.

La ieșire, cineva a întrebat-o:
— Regretați?

S-a uitat la fiul ei și a răspuns simplu:
— Regret că am iubit un om care a crezut că viața se măsoară în bani.

Astăzi, Ana trăiește retras, într-o casă simplă de lângă mare. Nu mai urcă în elicoptere. Nu mai caută luxul. Crește un copil care știe adevărul.

Iar Radu?
A rămas cu nimic.

Fără bani.
Fără putere.
Fără moștenire.

Destinul nu l-a iertat.