Soțul și-a adus amanta tânără să locuiască în casă

Prin ușa mare de sticlă se vedea o sală luminată puternic.

Nu era restaurant.

Nu era club.

Era o sală de artă plină de oameni eleganți.

Bărbați în costume, femei în rochii lungi, pahare de vin și un panou mare pe perete.

Rică s-a apropiat încet.

Curiozitatea îl împingea înainte.

Pe panoul de la intrare scria cu litere mari:

„Expoziție personală – Maria Popescu”

Rică a clipit.

A citit din nou.

Maria Popescu.

Numele soției lui.

— Nu… nu se poate… a murmurat el.

A împins ușor ușa de sticlă.

Înăuntru erau zeci de tablouri.

Peisaje.

Portrete.

Scene de viață.

Iar în mijlocul sălii, oamenii stăteau adunați în jurul unei femei îmbrăcate într-o rochie roșie elegantă.

Maria.

Soția lui.

Zâmbea.

Vorbea cu oamenii.

Un bărbat în costum îi strângea mâna.

— Doamnă Maria, lucrările dumneavoastră sunt extraordinare. Galeria noastră din Cluj vrea să organizeze o expoziție și acolo.

O femeie a spus:

— Tabloul acesta s-a vândut deja cu 28.000 de lei.

Altul a intervenit:

— Iar acesta cu 35.000 de lei.

Rică simțea cum îi fuge pământul de sub picioare.

Soția lui…

Maria cea liniștită.

Maria care gătea.

Maria care avea grijă de părinții lui.

Era artista serii.

Un critic de artă vorbea lângă ea:

— Este incredibil cum o femeie poate transforma suferința în frumusețe. Tablourile Mariei spun povestea unei vieți trăite în tăcere.

Rică a simțit un nod în gât.

Pe unul dintre pereți era un tablou mare.

Se vedea o femeie stând singură într-o casă, iar în spatele ei două umbre — un bărbat și o altă femeie.

Titlul tabloului era:

„Tăcerea”

Sub el era o etichetă:

Vândut – 42.000 lei

Rică a simțit că îi tremură mâinile.

În acel moment, Maria s-a întors.

L-a văzut.

Nu s-a speriat.

Nu s-a rușinat.

Doar l-a privit calm.

A venit încet spre el.

— Bună seara, Rică.

Vocea ei era liniștită.

El abia a reușit să vorbească.

— Tu… tu ai făcut toate astea?

Maria a zâmbit ușor.

— În fiecare seară când plecam de acasă, veneam aici. Pictam.

— De cât timp…?

— De ani de zile.

Rică a rămas fără cuvinte.

— De ce nu mi-ai spus niciodată?

Maria a ridicat din umeri.

— Pentru că niciodată nu ai întrebat.

Cuvintele ei au căzut greu.

În jurul lor oamenii continuau să admire tablourile.

Un organizator s-a apropiat.

— Doamnă Maria, mai avem două tablouri rezervate. Valoarea totală a vânzărilor în seara asta a trecut de 320.000 de lei.

Rică a simțit că i se strânge pieptul.

Toți acei ani…

El crezuse că ea nu valorează nimic.

Maria l-a privit pentru câteva secunde.

Nu era furie în ochii ei.

Doar liniște.

— Rică, eu nu am ieșit în fiecare seară ca să întâlnesc pe altcineva.

A făcut o pauză.

— Am ieșit ca să mă regăsesc pe mine.

El nu a spus nimic.

Nu mai avea ce.

Maria s-a întors spre invitați.

— Vă rog să mă scuzați.

Și a plecat spre ceilalți oameni.

Lăsându-l pe Rică singur lângă ușa de sticlă.

Pentru prima dată după douăzeci de ani…

el înțelesese ceva dureros.

Nu pierduse doar respectul soției lui.

Pierduse o femeie extraordinară… fără să-și dea seama când.