Un băiețel de 7 ani, plin de vânătăi, a intrat în Urgență ținându-și sora mai mică în brațe

Teodor a strâns-o mai tare pe Amalia, ca și cum răspunsul ar fi putut aduce necazuri. Buzele îi tremurau, iar în ochii lui se vedea o frică veche, una pe care niciun copil nu ar trebui s-o cunoască.

— A venit acasă supărat… a început el încet. Tata… a zis că am stricat ceva. Dar eu doar voiam să încălzesc laptele pentru Amalia…

Olivia și doctorul s-au privit scurt, fără să spună nimic.

— Apoi? — l-a întrebat Samuel, cu voce blândă.

Teodor și-a șters nasul cu mâneca, fără să-și dea seama.
— A început să țipe… mama a încercat să-l oprească, dar… — vocea i s-a frânt. — A împins-o. Amalia a început să plângă tare. Eu am luat-o și am fugit pe ușă. Era frig… dar nu știam unde altundeva să mergem.

Olivia și-a dus mâna la gură, simțind lacrimile venind. Băiatul tremura, iar fetița, simțindu-i neliniștea, a început să scâncească.

Doctorul s-a ridicat și a dat din cap spre asistentă.
— Adu o pătură și ceva de mâncare pentru cei mici, a spus el. Și sună la Protecția Copilului.

— Nu! — a strigat Teodor, ridicându-se brusc. — Nu ne despărțiți! Vă rog! Eu am grijă de ea, eu știu ce-i place, cum să o adorm…

Samuel s-a apropiat din nou de el, calm.
— Teodor, nimeni nu vrea să vă despartă. Vrem doar să fiți în siguranță.

Băiatul a oftat adânc, de parcă purta pe umeri toată greutatea lumii.

În următoarele ore, Olivia a rămas lângă ei. L-a spălat ușor pe față, i-a pus o bluză curată, i-a încălzit niște lapte. Când l-a văzut cum o hrănește pe Amalia cu atenție, ca o mică mamă, a simțit cum îi strânge inima.

— Ai fost foarte curajos, Teodor, i-a spus ea.

El a ridicat privirea și a întrebat timid:
— Asta înseamnă că nu o să ne mai bată nimeni?

Olivia a înghițit în sec.
— Nu, puiule. De azi înainte, nimeni nu o să vă mai facă rău.

A doua zi, poliția a venit și a discutat cu Olivia și doctorul. Tatăl copiilor fusese arestat, iar mama lor, grav rănită, se afla în alt spital. În tot timpul acela, Teodor nu s-a dezlipit de lângă Amalia.

După câteva zile, o femeie cu ochi blânzi și un zâmbet cald a venit la spital. Era dintr-o familie care voia să ajute copii în situații grele. L-a privit pe Teodor și i-a spus:
— Bună, eu sunt doamna Maria. Ți-ar plăcea să vii cu noi o vreme, până se face bine mama ta?

Băiatul s-a uitat la Olivia, nesigur. Ea a dat din cap ușor.
— Poți avea încredere, Teodor.

El a luat mâna femeii, dar nu a lăsat-o pe Amalia din brațe.

Ani mai târziu, Teodor și Amalia aveau să-și amintească acea noapte ca pe momentul în care viața lor s-a schimbat. Pentru că, dintr-un spital gol și o noapte de iarnă, au ajuns într-o casă plină de căldură, unde nimeni nu ridica vocea și unde cineva le spunea „noapte bună” în fiecare seară.

Și de fiecare dată când vedea un copil rătăcit prin curtea spitalului, Olivia își amintea de băiețelul desculț care a intrat în noapte cu sora lui în brațe — și care, prin curajul lui, a adus lumină într-un loc unde părea că nu mai există nicio speranță.