Soacra a insistat pe buget separat

Când Olga a pus tava jos pe blat și a rămas nemișcată, liniștea din bucătărie a devenit apăsătoare.

Ceasul de pe perete ticăia tare. Afară se auzeau petarde. Oamenii întâmpinau anul nou, iar în casa lor plutea un aer rece, greu.

Tamara Ionescu a lăsat foaia pe masă, a oftat teatral și s-a uitat spre fiul ei.

— Mihai, spune-i ceva. Spune-i că nu e normal.

Mihai stătea pe scaun, cu mâinile pe genunchi. Nu se uita nici la mamă, nici la soție. Parcă număra dunga de pe gresie.

— Olga… poate exagerezi, a mormăit el.

Atunci ceva s-a rupt.

Olga a simțit cum toată oboseala, toate nopțile în care mâncase singură, toate etichetele cu „O” din frigider, toate transferurile făcute la leu, au venit peste ea ca un val.

— Exagerez? a spus încet. Când am luat creditul, era bine. Când ai început să ai mai mulți clienți, era bine. Când ți-ai luat scule noi, era bine. Dar când mama ta a zis „separat”, ai tăcut.

A ridicat tava.

— Eu nu mai pot trăi așa.

A ieșit din bucătărie și a pus mâncarea înapoi în cuptor. A închis ușa.

În sufragerie, rudele se uitau una la alta, stingherite. Nimeni nu mai avea chef de glume. Unchiul Vasile s-a ridicat.

— Hai, Tamara, poate… mai bine plecăm.

Soacra s-a înroșit la față.

— Să plecăm? Din casa fiului meu?

Mihai s-a ridicat brusc.

— Mamă, ajunge.

Toată lumea a încremenit.

— Ajunge, a repetat el, mai tare. Olga are dreptate. Eu am lăsat lucrurile să ajungă prea departe.

Tamara l-a privit ca și cum nu-l mai recunoștea.

— Tu ții cu ea?

— Țin cu familia mea, mamă. Cu soția mea.

A urmat o tăcere grea. Tamara și-a strâns haina, bombănind ceva despre nerecunoștință. Rudele au ieșit una câte una, evitând privirile.

Când ușa s-a închis, în casă a rămas doar zgomotul petardelor de afară.

Mihai s-a apropiat de bucătărie. A bătut ușor în ușă.

— Olga…

Ea stătea pe scaun, cu mâinile strânse. A deschis.

— Nu-ți cer să mă ierți acum, a spus el. Dar vreau să știi ceva. Creditul… îl plătim împreună. Bugetul… îl facem din nou împreună. Dacă mai vrei.

Ochii Olgăi s-au umplut de lacrimi.

— Nu banii m-au durut cel mai tare, a spus ea. Ci tăcerea ta.

Mihai a dat din cap.

— Știu. Și mi-e rușine.

S-au îmbrățișat stângaci, ca doi oameni care se regăsesc după mult timp.

La miezul nopții, au mâncat împreună, din aceeași farfurie. Fără tabele. Fără calcule. Doar doi oameni obosiți, dar hotărâți să nu mai lase pe nimeni să le conducă viața.

A fost cel mai liniștit Revelion din ultimii ani.

Și, pentru prima dată după mult timp, Olga a simțit că anul nou chiar poate însemna un nou început.