Soțul meu e francez.

M-am prefăcut că n-am auzit bine. Am continuat să zâmbesc, să-mi țin furculița elegant și să par relaxată, deși în mine simțeam cum îmi îngheață sângele.
„Cealaltă”? Cealaltă ce? Sau, mai bine zis… cealaltă cine?

Soțul meu, Andrei, a ridicat privirea pentru o clipă spre sora lui, iar acel moment scurt a fost suficient. O tăcere ciudată s-a așternut peste masă. Tatăl lui a tușit ușor, mama lui s-a făcut că aranjează tacâmurile, iar sora a dat din umeri ca și cum nu spusese nimic important.

Am zâmbit mai larg, aproape mecanic, și am spus în română, cu voce calmă:
— Scuzați, n-am înțeles. Ce ați spus?

Toți au râs nervos. Andrei a tradus repede:
— A zis doar că… știi de cealaltă rețetă de desert. Glumea.

Am dat din cap și am lăsat totul baltă. Dar seara aceea nu mi-a mai ieșit din minte.
După ce am ajuns acasă, am așteptat să adoarmă și am scos caietul meu de la lecțiile de franceză. Am căutat expresia pe care o folosise sora lui. Nu era despre mâncare. Nu era nicio glumă. Însemna exact ceea ce crezusem: „știe despre cealaltă femeie?”.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Inima bătea neregulat, iar gândurile îmi alergau haotic prin minte. Nu voiam să cred. Poate că era o neînțelegere, poate că sora lui doar încerca să mă provoace. Dar privirea lui, reacția lui scurtă… acelea nu mințeau.

A doua zi, am plecat de acasă sub pretextul că am cursuri. În realitate, m-am dus în cafeneaua unde știam că Andrei se mai oprește uneori după serviciu. Am stat acolo aproape două ore, cu o cafea rece în față și cu un nod în gât. Când a intrat, nu era singur. O femeie tânără, cu părul blond, îl ținea de mână.

În clipa aceea, totul s-a oprit. Lumea întreagă parcă s-a făcut mică și tăcută. M-am ridicat, am trecut pe lângă ei fără să spun nimic și am ieșit afară. El m-a văzut, dar n-a avut curajul să mă strige.

Seara, când s-a întors acasă, m-a găsit împachetând câteva haine. Nu am țipat, nu am plâns. I-am spus doar atât:
— Acum știu despre cealaltă.

Privirea lui s-a schimbat. A încercat să explice, să inventeze scuze, dar nu mai conta. Nu voiam să aud. M-am dus la mama, am dormit acolo și m-am uitat ore întregi pe pereți.

Zilele următoare au fost un amestec de furie, durere și neputință. Dar apoi, treptat, m-am ridicat. Mi-am continuat lecțiile de franceză. Profesorul meu, un domn blând și răbdător, m-a întrebat într-o zi de ce vreau să învăț cu atâta pasiune. I-am răspuns zâmbind:
— Ca să nu mai fiu niciodată femeia care nu înțelege.

Timpul a trecut. Nu mai am nevoie de traduceri. Vorbesc limba lui perfect acum, dar nu pentru el, ci pentru mine. Pentru femeia care a tăcut o dată la o masă străină și a zâmbit, prefăcându-se că nu știe.

Astăzi, dacă ar fi să mă întâlnesc cu el din nou, i-aș spune doar atât, în franceză perfectă:
— Mulțumesc. Fără tine, n-aș fi învățat niciodată cât de puternică pot fi.

Și, într-un fel ciudat, cred că asta e cea mai dulce răzbunare: să pleci demn, cu inima împăcată și cu capul sus, lăsând în urmă tot ce te-a făcut cândva să taci.