„Cine îmi face copilul să vorbească se va căsători cu mine!”

Cuvântul a venit încet, dar limpede.

— „Mi-e foame.”

Camera a rămas încremenită. Radu Dima a simțit cum i se taie picioarele. Cinci ani de tăcere, iar primul cuvânt al copilului lui nu fusese despre dor, nici despre iubire. Fusese despre foame.

Lia a rămas nemișcată, cu lingura în aer. Ochii i s-au umezit, dar nu de bucurie. De durere.

— Mi-e foame… a repetat Andrei, uitându-se direct la ea.

Radu a intrat în cameră ca lovit de trăsnet.

— Cum adică… foame? a șoptit el. Ai avut mereu mâncare. Bucătari, frigider plin, tot ce vrei…

Lia și-a strâns șorțul în mâini.

— Domnule Dima, copilul n-a dus lipsă de mâncare. A dus lipsă de a mânca cu cineva.

Bărbatul a vrut să protesteze, dar Lia a continuat, cu voce calmă.

— A mâncat mereu singur. La masă mare, cu farfurii scumpe și oameni care se schimbau de la o lună la alta. Niciodată cu cineva care să guste din aceeași mâncare, să-i spună „ia și tu încă o lingură” sau „e bun, așa-i?”.

Radu a simțit un nod în gât. Își amintea mesele scurte, întâlnirile, telefoanele, avioanele. Își amintea cum îi lăsa copilului carduri, jucării, promisiuni.

— Și jucăria? a întrebat el încet.

Lia a luat jucăria veche de pe raft. Un ursuleț cusut strâmb.

— A fost singurul lucru pe care Andrei l-a adus de la mama lui. Înainte să moară. Era jucăria cu care mâncau împreună terciul, din aceeași farfurie.

Radu s-a prăbușit pe un scaun. Nu știa asta. Nimeni nu-i spusese.

— I-am șoptit doar atât, a continuat Lia. „Dacă ți-e foame, e voie să ceri.”

Andrei a întins mâna.

— Mai vreau.

Atunci Radu a plâns. Fără să-i pese de statut, de presă, de avere. A plâns ca un tată care și-a dat seama că și-a hrănit copilul cu totul… mai puțin cu ce avea nevoie.

Zilele următoare, casa s-a schimbat. Bucătarii au plecat. Mesele au devenit mici. Terciul a revenit. Radu a stat la masă cu fiul lui, în fiecare dimineață.

Andrei a început să vorbească. Încet. Despre foame. Despre jucărie. Despre mama lui.

Presa a năvălit din nou. Toți așteptau nunta.

Radu a chemat-o pe Lia în birou.

— Promisiunea mea rămâne, i-a spus el. Dar nu ca o datorie. Ca o alegere. Vrei?

Lia a zâmbit trist.

— Nu vreau averea. Și nici numele. Vreau doar să rămân lângă el. Atât.

Radu a înțeles atunci ce înseamnă, cu adevărat, bogăția.

A donat milioane de lei pentru centre de copii abandonați. A vândut vila de marmură. S-au mutat într-o casă simplă, cu miros de mâncare caldă.

Lia a rămas. Nu ca soție. Ci ca familie.

Iar Andrei, copilul care tăcuse cinci ani, a învățat primul lucru important în viață:

Că atunci când ți-e foame — de mâncare sau de iubire — e voie să ceri.