„Tataie, nu ai programare? Nu intri! Aici e spital, nu suntem la piață!”

…și o tânără în halat alb a ieșit grăbită, cu masca trasă sub bărbie și privirea rătăcită. Era Ana, fiica lui. Când l-a zărit sprijinit de zid, cu punga în brațe și obrajii roșii de frig, a încremenit.

— „Tată…” a șoptit, abia respirând.

Bătrânul a ridicat privirea, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Nu zicea nimic. Doar i-a întins punga cu ambele mâini, tremurând.

— „Ți-am făcut cornulețele alea care-ți plăceau când erai mică. Și sirop de soc… pentru tuse.”

Ana și-a mușcat buza. Avea mâinile înghețate, dar le-a pus peste ale lui. Punga s-a mișcat ușor, foșnind, ca un secret rușinos.

— „Tată, de ce n-ai sunat? Puteam să vin eu…”

El a zâmbit stingher.
— „Eh, n-am vrut să te deranjez. Știu că ești ocupată cu oamenii bolnavi. Am zis doar să-ți las ceva bun și să te văd puțin, dacă s-o putea.”

Paznicul, același tânăr cu voce tăioasă, privea acum de la distanță, rușinat. Nu știa ce să zică. Ana s-a uitat spre el, dar nu a spus nimic. A luat punga din mâinile tatălui și l-a cuprins scurt, strângându-l la piept.

— „Hai, mergi acasă. O să te sun diseară, promit. Și mulțumesc pentru cornulețe.”

Bătrânul a dat din cap, cu un zâmbet mic și cald. A pornit încet spre poartă, cu pași greoi, ținând batista în mână. În spatele lui, Ana încă îl privea. Nu voia să-l lase, dar știa că dacă rămâne, o să plângă în fața tuturor.

Când a ajuns la troleibuz, bătrânul și-a șters ochii și s-a așezat pe o bancă. Lângă el, o femeie l-a întrebat dacă e bine.
— „Da, da… doar că mi-a intrat puțin frig în oase.”

A scos batista mototolită și a strâns-o în pumni. În minte îi răsuna glasul fiicei sale de pe vremuri: „Tată, promite-mi că o să te îngrijești.”

Își aducea aminte cum o învăța să meargă pe bicicletă, cum o aștepta în poartă după școală, cu o felie de pâine cu gem. Timpul trecuse, dar pentru el, ea rămânea tot fetița care se ascundea după ușă când venea poștașul.

Acum, el era cel care aștepta — un semn, un telefon, o zi liberă, orice.

Când a ajuns acasă, s-a așezat pe scaunul vechi de lângă sobă. În bucătărie mirosea a lemn ars și a mere coapte. Pe masă era o cană cu ceai rece. A privit punga goală din care lipsea greutatea cornulețelor și a zâmbit.

„Măcar le-a primit…”, și-a spus în gând.

Pe seară, telefonul a sunat. Era Ana. Vocea ei era caldă, obosită, dar zâmbitoare.
— „Tată, au fost minunate! Colegii mei au zis că ai mâini de aur. Și… îmi pare rău pentru azi dimineață.”

Bătrânul a tăcut o clipă.
— „Lasă, fată. Știu că ești om mare acum. Eu doar… am vrut să te văd puțin. Să știu că ești bine.”

— „Sunt bine, tată. Și știi ce? Duminică vin eu la tine. Fără programare.”

Liniștea care a urmat a fost cea mai frumoasă muzică pentru el. Și-a sprijinit capul de spătarul scaunului, închizând ochii. În sobă trosneau lemnele, iar afară ningea mărunt, ca într-o poveste.

În mintea lui, timpul s-a oprit pentru o clipă. Nu mai era spital, paznic, reguli sau frig. Era doar o fată și un tată. Două suflete care se regăseau, chiar și pentru câteva secunde, printr-o punguță cu cornulețe și un strop de dragoste.

Și-n tăcerea aceea simplă, bătrânul a înțeles ceva ce nici un regulament din lume nu poate opri: iubirea adevărată nu are nevoie de programare.