„Tataie, nu ai programare? Nu intri! Aici e spital, nu suntem la piață!”
…și o tânără în halat alb a ieșit grăbită, cu masca trasă sub bărbie și privirea rătăcită. Era Ana, fiica lui. Când l-a zărit sprijinit de zid, cu punga în brațe și obrajii roșii de frig, a încremenit.
— „Tată…” a șoptit, abia respirând.
Bătrânul a ridicat privirea, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Nu zicea nimic. Doar i-a întins punga cu ambele mâini, tremurând.
— „Ți-am făcut cornulețele alea care-ți plăceau când erai mică. Și sirop de soc… pentru tuse.”
Ana și-a mușcat buza. Avea mâinile înghețate, dar le-a pus peste ale lui. Punga s-a mișcat ușor, foșnind, ca un secret rușinos.
— „Tată, de ce n-ai sunat? Puteam să vin eu…”
El a zâmbit stingher.
— „Eh, n-am vrut să te deranjez. Știu că ești ocupată cu oamenii bolnavi. Am zis doar să-ți las ceva bun și să te văd puțin, dacă s-o putea.”
Paznicul, același tânăr cu voce tăioasă, privea acum de la distanță, rușinat. Nu știa ce să zică. Ana s-a uitat spre el, dar nu a spus nimic. A luat punga din mâinile tatălui și l-a cuprins scurt, strângându-l la piept.
— „Hai, mergi acasă. O să te sun diseară, promit. Și mulțumesc pentru cornulețe.”
Bătrânul a dat din cap, cu un zâmbet mic și cald. A pornit încet spre poartă, cu pași greoi, ținând batista în mână. În spatele lui, Ana încă îl privea. Nu voia să-l lase, dar știa că dacă rămâne, o să plângă în fața tuturor.
Când a ajuns la troleibuz, bătrânul și-a șters ochii și s-a așezat pe o bancă. Lângă el, o femeie l-a întrebat dacă e bine.
— „Da, da… doar că mi-a intrat puțin frig în oase.”
A scos batista mototolită și a strâns-o în pumni. În minte îi răsuna glasul fiicei sale de pe vremuri: „Tată, promite-mi că o să te îngrijești.”
Își aducea aminte cum o învăța să meargă pe bicicletă, cum o aștepta în poartă după școală, cu o felie de pâine cu gem. Timpul trecuse, dar pentru el, ea rămânea tot fetița care se ascundea după ușă când venea poștașul.
Acum, el era cel care aștepta — un semn, un telefon, o zi liberă, orice.
Când a ajuns acasă, s-a așezat pe scaunul vechi de lângă sobă. În bucătărie mirosea a lemn ars și a mere coapte. Pe masă era o cană cu ceai rece. A privit punga goală din care lipsea greutatea cornulețelor și a zâmbit.
„Măcar le-a primit…”, și-a spus în gând.
Pe seară, telefonul a sunat. Era Ana. Vocea ei era caldă, obosită, dar zâmbitoare.
— „Tată, au fost minunate! Colegii mei au zis că ai mâini de aur. Și… îmi pare rău pentru azi dimineață.”
Bătrânul a tăcut o clipă.
— „Lasă, fată. Știu că ești om mare acum. Eu doar… am vrut să te văd puțin. Să știu că ești bine.”
— „Sunt bine, tată. Și știi ce? Duminică vin eu la tine. Fără programare.”
Liniștea care a urmat a fost cea mai frumoasă muzică pentru el. Și-a sprijinit capul de spătarul scaunului, închizând ochii. În sobă trosneau lemnele, iar afară ningea mărunt, ca într-o poveste.
În mintea lui, timpul s-a oprit pentru o clipă. Nu mai era spital, paznic, reguli sau frig. Era doar o fată și un tată. Două suflete care se regăseau, chiar și pentru câteva secunde, printr-o punguță cu cornulețe și un strop de dragoste.
Și-n tăcerea aceea simplă, bătrânul a înțeles ceva ce nici un regulament din lume nu poate opri: iubirea adevărată nu are nevoie de programare.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.