Timp de doisprezece ani, ea a știut că soțul o înșela, dar nu a spus niciodată un cuvânt

Pașii ei s-au oprit în pragul salonului.

Elena a simțit-o înainte să o vadă. Aerul s-a schimbat. Parcă devenise mai greu de respirat.

Radu a deschis ochii și, pentru prima dată după zile întregi, în privirea lui a apărut o scânteie. Nu de speranță. De frică.

— „Radu…” a șoptit tânăra, cu voce tremurată. „Am venit…”

Elena s-a ridicat calm de pe scaun. Fără grabă. Fără nervi.

— „Bună,” a spus ea simplu. „Poți intra.”

Femeia a rămas surprinsă. Se aștepta la țipete, la reproșuri. Nu la liniște.

— „Eu… eu sunt…” a început tânăra.

— „Știu cine ești,” a răspuns Elena. „De doisprezece ani știu.”

Radu a închis ochii. Lacrimile i-au curs pe obraji.

— „Elena… iartă-mă…” a murmurat.

Elena s-a apropiat de pat și l-a privit pentru prima dată cu adevărat. Nu cu ură. Nu cu durere. Ci cu o liniște rece.

— „Nu am ce să te iert,” a spus ea. „Tot ce ai distrus s-a stins de mult.”

Tânăra a făcut un pas înapoi.

— „Eu… n-am știut că…”

— „Ai știut,” a întrerupt-o Elena. „Toți știți. Dar ați ales ce v-a convenit.”

Apoi s-a întors spre ea.

— „Dacă ai venit să-l iei, e prea târziu.”

Femeia a plecat plângând, iar ușa s-a închis încet.

În salon a rămas doar respirația grea a lui Radu.

— „De ce… de ce ai rămas?” a întrebat el, cu ultimele puteri.

Elena s-a aplecat spre el. I-a aranjat perna. I-a șters fruntea.

— „Pentru că am vrut să vezi,” i-a șoptit. „Să vezi ce înseamnă să fii părăsit.”

Ochii lui s-au mărit.

— „Elena… mi-e frică…”

Atunci, cu voce joasă, aproape tandră, i-a spus fraza care l-a înghețat:

— „Adevărata pedeapsă abia acum începe.”

Radu a murit în acea noapte.

La înmormântare, lumea a plâns. Elena nu.

După câteva luni, casa mare a fost vândută. Datoriile plătite. Hârtiile puse în ordine.

Cu banii rămași, Elena și copiii s-au mutat într-un apartament luminos, într-un cartier liniștit.

Dimineața, îi ducea la școală. Seara, mâncau împreună. Râdeau.

Pentru prima dată după doisprezece ani, Elena dormea fără să se mai trezească noaptea.

Într-o zi, Maria a întrebat-o:

— „Mami, ești fericită?”

Elena a zâmbit.

— „Da,” a spus ea. „Acum sunt.”

Nu pentru că a fost răzbunată.

Ci pentru că a ales, în sfârșit, să trăiască.