MILIONARUL RĂMÂNE ÎNGHEȚAT CÂND VEDE O MUNCITOARE IDENTICĂ CU FIICA SA DISPĂRUTĂ

— Domnule Radu, lăsați fata în pace! — a strigat șeful de șantier, cu fața albă ca varul. — Nu e ce credeți!

M-am întors spre el încet, simțind cum îmi bate inima în gât.

— Ba exact asta e, Ion. Spune-mi adevărul. Acum.

Bărbatul a ezitat o clipă. S-a uitat la Lucia, apoi la mine. Și-a scos casca și a oftat adânc, ca un om care poartă un secret prea greu.

— Fata asta… a venit aici cu acte făcute din pix. Fără buletin adevărat, fără nimic. Doar o hârtie cu datorie de la o firmă fantomă. A zis că a crescut prin centre de plasament.

Lucia a strâns pumnii.

— Nu e treaba nimănui de unde vin — a spus ea încet. — Muncesc cinstit.

M-am uitat din nou la gâtul ei. Cele trei semne din naștere erau acolo. Exact cum le știam. Exact cum le ținusem minte în fiecare noapte, timp de douăzeci de ani.

— Bunica ta… — am spus — cum o cheamă?

— Ana — a răspuns ea fără să clipească. — Ana Popescu. Stăm într-o casă veche, la marginea Ploieștiului. Dacă nu muncesc, n-avem ce mânca. Medicamentele sunt scumpe.

Picioarele mi s-au înmuiat.

Ana.

Numele femeii care, cu două decenii în urmă, fusese bona Sofiei mele.

Femeia care dispăruse în aceeași zi cu fiica mea.

— Ion — am spus încet — dă-mi adresa fetei.

Lucia m-a privit speriată.

— Ce vreți de la mine? Eu n-am furat nimic. N-am făcut nimic rău.

— Știu — i-am răspuns. — Și tocmai de asta vreau să mergem la bunica ta.

Drumul până la Ploiești a fost tăcut. Lucia stătea în spate, cu mâinile strânse în poală. Când am ajuns, casa era exact cum spusese: mică, scorojită, cu gardul căzut într-o parte.

O femeie bătrână stătea pe prag, învelită într-un pulover prea subțire.

Când m-a văzut, a încremenit.

— Tu… — a șoptit ea — n-ai voie să fii aici.

Atunci am știut.

— De ce ai făcut-o, Ana? — am întrebat, cu vocea tremurândă. — De ce mi-ai luat copilul?

Bătrâna s-a prăbușit pe scaun.

— Pentru bani… — a spus plângând. — Soția ta era bolnavă. Tu erai mereu plecat. Un om mi-a oferit o sumă mare. A zis că fata va ajunge într-o familie bună. Dar m-a mințit. Am fugit cu ea. Am crescut-o eu. Am vrut s-o protejez… dar n-am avut curajul să mă întorc.

Lucia s-a uitat când la ea, când la mine.

— Despre ce vorbiți?

M-am apropiat de ea, încet.

— Lucia… tu nu ești Lucia. Tu ești Sofia. Fiica mea.

Liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice zgomot. Fata a început să tremure.

— Nu… nu poate fi adevărat.

Am scos din buzunar o fotografie veche, îngălbenită.

— Uite-te.

A privit-o. Și a început să plângă.

Nu ca un copil. Ca un adult care, în sfârșit, înțelege de ce a simțit mereu că nu aparține nicăieri.

În ziua aceea, Sofia nu s-a întors într-un palat. S-a întors într-un adevăr.

Am luat-o cu mine. I-am plătit bunicii tratamentul. Am angajat avocați. Am reparat ce se putea repara.

Iar Sofia… a ales să mai rămână o vreme pe șantier.

— Vreau să știu cine sunt — mi-a spus. — Nu doar a cui sunt.

Am înțeles atunci că nu pierdusem doar o fiică.

O regăsisem pe deplin.