Un milionar a mers la un azil ca să facă o donație

S-a apropiat încet, cu inima bătându-i nebunește în piept. Ochii femeii, de un gri spălăcit, păreau pierduți undeva departe, dar pentru o clipă, doar o clipă, privirea lor s-a intersectat. Iar în clipa aceea, lumea lui Iulian s-a oprit.

Nu putea fi… și totuși, era. Aceeași privire caldă, aceeași aluniță lângă buza de jos, același gest ușor de a-și atinge fruntea atunci când gândea adânc. Inima îi spunea că era ea. Mama lui.

— Mamă? a șoptit el, aproape fără voce.

Femeia a tresărit. L-a privit din nou, cu o confuzie adâncă în ochi. Buzele i s-au mișcat încet, tremurat.

— Iulian?

Cuvântul a căzut ca un tunet. Lacrimile i-au năvălit instantaneu. A căzut în genunchi lângă ea, ținându-i mâinile reci și subțiri.

— Ești vie… Doamne, toți au spus că ai murit!

Femeia l-a mângâiat pe păr, încet, cu o blândețe pe care nu o mai simțise de treizeci de ani.

— Nu am murit, copilul meu… dar poate că uneori e mai ușor să dispari decât să trăiești o minciună.

Cuvintele ei au tăiat aerul ca o lamă. Iulian a ridicat privirea, tremurând.

— Ce s-a întâmplat, mamă? Unde ai fost?

Femeia a oftat, iar privirea i s-a pierdut din nou în ploaie.

— Tatăl tău… nu era omul bun pe care-l credeai. Într-o noapte, după ce ai adormit, m-a alungat. Mi-a spus că, dacă mă mai întorc, o să te piardă și pe tine. Am vrut să fug cu tine, dar n-am avut unde. M-am ascuns ani întregi, am lucrat pe la oameni, până când sănătatea m-a doborât.

Iulian a simțit cum tot trecutul lui se prăbușește peste el. Toate poveștile spuse de rude, toate tăcerile, toate nopțile în care se întreba de ce.

A stat lângă ea minute întregi, în tăcere. Doar ploaia bătea ușor în geam. Apoi i-a spus, cu glas hotărât:

— Nu mai pleci nicăieri. De azi, vii acasă cu mine.

Dar ea a zâmbit amar, scuturând din cap.

— Nu, dragul meu. Aici mi-e locul acum. Mi-au mai rămas câteva luni, poate un an. Ce vreau e să te știu bine. Să te știu împăcat.

El a simțit cum ceva i se rupe înăuntru. A încercat să-i promită spitale, medici, tratamente. Dar ea i-a pus degetul pe buze.

— Am trăit destul. Ceea ce vreau acum e doar să te văd zâmbind.

Zilele următoare, Iulian venea zilnic la azil. Îi aducea flori, prăjituri de casă și o asculta ore întregi. Au râs, au plâns și au povestit tot ce pierduseră. Într-o dimineață, când soarele abia răsărea, ea l-a privit lung și i-a spus încet:

— Ține minte, Iulian, banii pot cumpăra case, dar nu acasă.

Apoi a închis ochii, iar respirația i s-a stins ușor, ca o lumânare care arde până la capăt.

După înmormântare, Iulian a cumpărat azilul „Sfânta Maria”, l-a renovat complet și i-a schimbat numele. Pe noua tăbliță, din lemn lăcuit, scria: „Casa Ana – un loc unde iubirea nu se uită niciodată.”

De atunci, în fiecare zi ploioasă, Iulian iese afară fără umbrelă. Și spune că ploaia e felul mamei sale de a-l mângâia din nou.