BEBELUȘUL MILIONARULUI A IZBUCNIT ÎN PLÂNS CÂND A VĂZUT-O PE FEMEIA DE SERVICIU

Matei s-a oprit chiar în fața ei.

Mopul i-a alunecat din mâini și a căzut pe marmură cu un zgomot sec, care a făcut câteva capete să se întoarcă. Valeria a îngenuncheat instinctiv, fără să știe de ce, ca și cum corpul ei ar fi știut înaintea minții.

Copilul plângea cu sughițuri scurte, tremurate. A întins mâna mică și i-a apucat uniforma, strângând materialul cu o disperare care nu era de vârsta lui.

— Mamii… — a spus el, clar, răspicat.

Un cuvânt.

Un singur cuvânt.

Salonul a înghețat.

Muzica s-a oprit. Paharele au rămas suspendate în aer. Radu a simțit cum i se taie respirația.

— Ce… ce ai spus, puiule? — a șoptit el, apropiindu-se.

Matei a ridicat capul, cu lacrimile șiroind pe obraji, și a repetat, uitându-se direct la Valeria:

— Mamii… ea e mamii mea.

Valeria a simțit că i se înmoaie genunchii. Toți anii de fugă, de frică, de tăcere s-au prăbușit într-o clipă.

Patricia a făcut un pas în spate.

— Ce prostie e asta?! — a izbucnit ea. — E doar femeia de serviciu! Copilul e confuz!

Dar Matei s-a întors spre ea și a țipat, cu o voce mică, dar plină de spaimă:

— Nu! Ea e rea! Mami plângea! Mami dormea! Tu îi dădeai apă amară!

Un murmur s-a ridicat din mulțime.

Doamna Elena și-a dus mâna la gură. Radu a simțit cum i se clatină lumea.

Valeria a închis ochii pentru o secundă. Apoi s-a ridicat încet și și-a scos mănușile galbene. A scos din buzunarul uniformei o hârtie îndoită de multe ori.

— Domnule Radu… — vocea îi tremura, dar nu s-a oprit — Eu nu sunt cine credeți. Numele meu adevărat nu contează. Contează doar că prietena mea, Camelia, v-a iubit. Și că înainte să moară mi-a lăsat asta.

I-a întins scrisoarea.

Radu a desfăcut-o cu mâini care nu-l mai ascultau. A recunoscut imediat scrisul soției sale. Fiecare cuvânt l-a lovit ca un pumn în piept.

Patricia a încercat să râdă.

— O farsă! O minciună! — a spus ea, dar vocea îi era subțire.

Valeria a scos telefonul. A apăsat „play”.

Vocea Patriciei a umplut salonul:

„Curând va semna. Doctorii spun ce trebuie. Câteva picături, nimeni nu verifică…”

Un țipăt a spart liniștea.

Patricia a încercat să fugă, dar doi invitați au oprit-o. Cineva a sunat la poliție.

Matei s-a cuibărit în brațele Valeriei, pentru prima dată fără frică. Nu mai plângea.

Radu s-a prăbușit în genunchi în fața lor.

— Iartă-mă… — a spus, cu vocea frântă. — N-am văzut. N-am auzit. N-am știut.

Valeria l-a privit obosit, dar drept.

— Acum știți. Și el nu mai e singur.

Câteva luni mai târziu, vila nu mai era rece. Era zgomotoasă. Plină de râsete, de pași mici, de miros de mâncare gătită.

Matei vorbea. Mult. Despre mama lui. Despre cer. Despre viață.

Valeria nu mai purta uniformă. Purta o viață nouă.

Promisiunea fusese ținută.