Un apas singuratic salvează o tânără din râu… fără să-și imagineze ce îi pregătise destinul.

Tânăra a clipit de câteva ori, ca și cum ar fi încercat să-și adune amintirile risipite de frică. Buzele îi tremurau, dar nu scotea niciun sunet.

— Cum te cheamă? a întrebat Călin din nou, mai blând de data asta.

Ea l-a privit cu neîncredere. Ochii i se mișcau repede, ca ai unui animal rănit care nu știe dacă să fugă sau să rămână. În cele din urmă, a șoptit:
— Maria…

Numele i s-a oprit pe buze, iar lacrimile i s-au amestecat cu picăturile reci de pe față. Călin a privit-o în tăcere. Nu știa dacă să-i creadă vorbele, dar ceva în felul în care spunea acel nume îl făcea să simtă că nu mințea.

A rupt o pătură din sacul său de vânătoare și a învelit-o, tremurândă, cu gesturi stângace.
— Ești în siguranță acum, i-a spus. Nimeni nu te va găsi aici.

Dar Maria a tresărit la auzul cuvântului „nimeni”. Părea că „nimeni” era tocmai cel de care se temea cel mai mult.

Pe măsură ce noaptea cobora peste râu, Călin a făcut un mic foc. Flăcările dansau, aruncând umbre pe fețele lor. Ea tăcea, iar el nu îndrăznea să întrebe mai mult. Doar îi întinse o bucată de carne uscată și o cană cu apă.

După un timp, vocea ei firavă a spart liniștea.
— M-au vândut…

Călin a ridicat sprâncenele, fără să o întrerupă.
— Tatăl meu… m-a promis unui bărbat bogat, din oraș. Dar eu… n-am putut. Nu-l iubeam. Și când am încercat să fug, m-au prins. Am scăpat aseară, dar…

Ea și-a acoperit fața cu palmele și a izbucnit în plâns. Călin s-a uitat spre cerul înstelat și a simțit cum inima i se strânge. În glasul ei era durerea pe care o cunoștea prea bine — aceea a celor alungați pentru că au iubit greșit.

— N-ai de ce să te rușinezi, a spus el încet. Uneori dragostea e o vină pe care lumea nu o înțelege.

Cuvintele lui au rămas plutind în aer. Maria l-a privit cu uimire. În ochii acelui om cu părul negru și pielea arsă de soare nu vedea amenințare, ci o blândețe pe care nu o mai simțise de mult.

Dimineața, ceața se ridica peste râu. Călin s-a trezit devreme, dar fata nu mai era lângă foc. Urmele pașilor ei duceau spre pădure.

A pornit după ea, temându-se că poate rătăci printre stânci. După câteva sute de metri, a găsit-o pe o piatră, privind spre orizont. În mâini ținea un medalion mic de argint, pe care îl tot răsucea între degete.

— N-am unde să merg, i-a spus fără să se întoarcă. Dacă mă întorc, mor. Dacă rămân… îi pun și pe alții în primejdie.

Călin s-a apropiat încet.
— Și dacă n-ai fi singură?

Ea s-a uitat la el, mirată.
— Ce vrei să spui?

— Pe aici, prin canioane, sunt sate ascunse. Oameni care nu întreabă, doar te primesc. Nu-i bogăție, dar e libertate. Poți începe din nou.

Maria a lăsat medalionul să-i cadă din mână. Pentru prima dată, a zâmbit ușor.
— Și tu?

Călin a privit râul care curgea liniștit, ca și cum totul s-ar fi liniștit odată cu ea.
— Eu? Eu am fost mort de mult. Dar azi, când te-am scos din apă… parcă am înviat și eu puțin.

Cuvintele lui simple, spuse fără niciun plan, au fost mai puternice decât orice promisiune. Fata s-a ridicat și a făcut un pas spre el.

— Atunci… hai să trăim amândoi. Fără trecut, fără frică.

Soarele răsărea peste deșert, aprinzând cerul în nuanțe de aur. Doi oameni pierduți, un apas și o fată din altă lume, porneau împreună spre un loc unde nu-i mai aștepta nimeni — dar unde, pentru prima dată, aveau amândoi o șansă la viață.