Rudele soțului deja începeau să se strângă la vila noastră de Revelion

A intrat în casă cu aerul cuiva care vine să verifice un hotel. Și-a scos paltonul, s-a uitat în jur și a oftat prelung.

— E frumos, recunosc… dar cam gol. O să fie nevoie de mai multe mese. Și scaune. Și oale mari, că suntem mulți.

N-am zis nimic. Victor a zâmbit stânjenit și a dat din cap.

În următoarele zile, telefoanele n-au mai contenit. Cine vine, cu cine vine, câte sarmale fac, dacă am loc de dormit, dacă pot să-i pun pe verișori într-o cameră, dacă nu-i deranjează pe copii.

Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau.

Am mers la piață cu lista făcută de soacră. Carne, varză, murături, cozonaci, prăjituri, băuturi. Am cheltuit aproape tot salariul meu pe mâncare pentru oameni care nu-mi spuseseră niciodată „mulțumesc”.

În Ajun, Antonia a venit din nou.

— Unde-i salata boeuf? Așa puțină? Și sarmalele… să știi că la noi se fac mai multe.

Am simțit cum ceva se strânge în mine. Dar am tăcut.

În seara de 27 decembrie, Victor a venit acasă târziu. S-a așezat pe marginea patului și mi-a spus, fără să mă privească:

— Mama a mai chemat niște rude. Doar câteva. O să ne descurcăm, nu?

Atunci am simțit că nu mai pot.

Am mers în bucătărie, m-am sprijinit de chiuvetă și am început să plâng în liniște. Fiica mea m-a văzut.

— Mamă, de ce ești mereu obosită când vine bunica?

Întrebarea ei m-a lovit mai tare decât orice reproș.

În noaptea aceea n-am dormit. Dimineața, am deschis calculatorul și am căutat o pensiune la munte. Una simplă, din lemn, cu șemineu. Am făcut rezervare pentru mine și copil. Cu banii pe care îi pusesem deoparte, în secret.

Când i-am spus lui Victor, a rămas mut.

— Cum adică pleci? Vine toată familia!

— Familia ta. Nu și a mea, — i-am spus calm. — Eu nu mai sunt bucătăreasa nimănui.

N-a știut ce să răspundă.

Am plecat pe 30 decembrie. Am pus bagajele în mașină și am plecat fără scandal. Fără explicații.

Și acum stăteam acolo, lângă șemineu, cu cacao caldă în mână, în timp ce telefonul suna.

Victor a ajuns seara. Obosit. Cu ochii roșii.

— Au plecat toți, — mi-a spus încet. — Mama e supărată. Zice că ai făcut-o de râs.

— Și tu ce crezi? — l-am întrebat.

A tăcut mult.

— Cred că am greșit. Ani de zile.

Pentru prima dată, mi-a cerut iertare.

Revelionul l-am petrecut în liniște. Cu focul trosnind, cu copilul adormit pe canapea și cu mine simțind, în sfârșit, că respir.

A fost anul în care am învățat să spun „nu”.

Și, pentru prima dată, „nu” nu m-a făcut o femeie rea.

M-a făcut liberă.