„Fiule, soția ta ne fură!”

Lidia a apucat haina cu mâini tremurânde. Era sigură pe ea. Prea sigură. Convinsă că va mai avea încă o dovadă cu care să-și umilească nora în fața tuturor.

A băgat mâna în buzunar.

Și a scos un plic.

Apoi încă unul.

Și încă unul.

Fața i s-a albit.

— Ce-i asta…? — a șoptit ea.

Irina s-a ridicat încet de pe scaun.

— Hârtii cu datorii, — a spus liniștit. — Toate pe numele dumneavoastră.

Andrei a luat un plic și a început să citească. Împrumuturi de la vecini. De la rude. De la un IFN din oraș. Dobânzi uriașe. Termene depășite. Sume neachitate.

— Mamă… — a murmurat el. — De ce?

Lidia a încercat să spună ceva, dar respirația i s-a tăiat. S-a prăbușit pe podea, cu mâna la piept.

Panica s-a instalat instant. Cineva a sunat la 112. Ambulanța a venit rapid.

În seara aceea, după ce casa s-a golit, Irina a rămas singură în bucătărie. Masa era vraiște. Tortul neatins. Lumina rece.

Andrei s-a apropiat.

— Iartă-mă… — a spus el încet. — Am ales să nu văd.

Irina l-a privit calm.

— N-am vrut răzbunare. Am vrut doar adevărul.

Zilele următoare au fost grele. Minciunile Lidiei au ieșit la iveală. Rudele au aflat adevărul. Vecinii au înțeles. Nimic nu mai putea fi ascuns.

Irina și-a continuat munca. Și-a construit viața cu răbdare. Cu demnitate.

Pentru prima dată, în casa lor era liniște.

Iar Irina a știut un lucru sigur:
cine trăiește drept, nu are nimic de ascuns.