Timp de săptămâni, porumbeii se adunau doar la o singură fereastră dintr-un bloc vechi din București

Când au intrat în apartament, aerul era greu, plin de praf și de amintiri uitate. Mirosul de vechi le-a tăiat răsuflarea. Geamurile erau acoperite cu perdele îngălbenite, iar pe podea, ici-colo, se vedeau urme de pene.

Pe masa din sufragerie, zeci de plicuri erau așezate cu grijă, toate având același scris tremurat. Pe fiecare scria același nume: Maria.

Vecinii au început să citească, deși mâinile le tremurau. Scrisorile erau vechi de decenii. Erau scrise de un bărbat plecat în armată, care îi promitea că se va întoarce. Fiecare rând era plin de dor, de speranță și de iubire. Ultimul plic, însă, era diferit. Data era din 1978, iar în el scria doar atât: „Dacă nu mă mai întorc, te voi căuta în fiecare zi, chiar și din cer.”

Femeia despre care se vorbea, Maria, fusese o locatară bătrână, tăcută, care murise singură, fără rude. Nimeni nu știa prea multe despre ea, doar că în fiecare zi hrănea porumbeii la fereastra ei. După ce a murit, oamenii au spus că păsările dispăruseră… până acum.

Unul dintre vecini, Andrei, s-a uitat mai atent la o fotografie înrămată pe perete. Era un tânăr în uniformă, ținând în mână o scrisoare și zâmbind. În colțul pozei scria același nume – Ion.

„Poate porumbeii sunt sufletele care nu și-au găsit liniștea”, a spus o femeie în șoaptă. Nimeni n-a râs.

Când au încercat să deschidă fereastra, păsările s-au dat la o parte, dar n-au zburat. În schimb, una dintre ele a scos de sub aripă un plic mai nou, curat, cu un scris diferit. Pe el scria: „Pentru cei care vor găsi dragostea noastră.”

Andrei l-a deschis cu grijă. Înăuntru era o scrisoare simplă, dar emoționantă:
„Am trăit o viață întreagă așteptând o iubire care n-a mai venit. Dar dacă dragostea există undeva, ea trebuie împărtășită. Nu lăsați timpul să vă fure inimile. Iubiți cât puteți, cât încă aveți cui spune ‘Te aștept.’”

O liniște ciudată a umplut camera. Porumbeii au început să fâlfâie din aripi și, pe rând, au zburat afară, până când nu a mai rămas niciunul. Ultimul s-a oprit pe pervaz, a ciugulit un fir de hârtie rupt dintr-o scrisoare și s-a ridicat în aer, dispărând în lumină.

După câteva zile, Andrei a observat că locul ferestrei era din nou plin de viață — flori, lumânări și bilețele aduse de oameni necunoscuți. Toți scriau același lucru: „Pentru Maria și Ion, iubirea care n-a murit niciodată.”

Blocul a prins din nou suflet. Porumbeii veneau în fiecare dimineață, dar acum oamenii îi hrăneau cu drag, știind că poartă în ei o poveste care nu trebuia uitată.

Și de atunci, oricine trece pe acea stradă simte ceva greu de explicat. Poate un fior, poate o căldură ciudată în piept.
Unii spun că, dacă te oprești și asculți atent, poți auzi o șoaptă blândă printre aripi:
„Iubirea adevărată nu moare niciodată.”