La înmormântarea soțului meu, am observat o bătrână ciudată care ținea în brațe un bebeluș foarte mic

Un scâncet. Slab, tremurat, aproape acoperit de vântul rece care bătea printre crucile din cimitirul de la marginea Ploieștiului.

M-am întors brusc. Bătrâna era tot acolo. Copilul se mișca neliniștit în păturica subțire, iar ochii lui mici erau strânși, ca și cum plângea în somn.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Doamnă, v-am spus să plecați, am zis, mai tare decât voiam.

Bătrâna nu s-a clintit. Avea ochii umezi, dar vocea calmă, aproape resemnată.

— N-am unde să mă duc. Eu doar l-am adus aici… la tatăl lui.

Cuvântul „tată” m-a lovit ca un pumn.

— Mințiți, am spus. Soțul meu, Andrei, era un om bun. Am fost împreună doisprezece ani. Nu avea secrete.

Bătrâna a oftat adânc și a scos din buzunarul paltonului o hârtie împăturită, mototolită. A întins-o spre mine.

— Asta e tot ce am.

Am ezitat. Apoi am luat hârtia.

Era o hârtie cu datorie. Scrisă de mână. Recunoșteam scrisul. Îl văzusem de sute de ori, pe bilețele lipite pe frigider, pe liste de cumpărături.

„Dacă mi se întâmplă ceva, ai grijă de copil. Te rog.”

Semnătura lui Andrei.

Mi-au început să-mi tremure genunchii.

— Mama copilului… unde e? am întrebat, aproape șoptit.

— A murit la naștere. Fata mea, a spus bătrâna. Eu sunt bunica lui.

Totul s-a învârtit în jurul meu. Cerul, crucile, mașina parcată mai încolo. Am simțit cum furia se topește, lăsând loc unei oboseli adânci.

— De ce nu mi-a spus nimic? am murmurat.

— De frică, a răspuns simplu. Știa că nu l-ai fi acceptat. Dar te iubea. Și iubea copilul.

Am privit bebelușul. Avea obrajii rotunzi și o gropiță mică în bărbie. Exact ca Andrei.

Am înghițit în sec.

— Eu nu am copii, am spus. Nu știu nimic despre asta. Eu… abia mă descurc singură.

— Nici fata mea nu știa, a zis bătrâna. Dar a învățat. Din mers.

Vântul a mai smucit o dată crengile. Copilul a început să plângă mai tare.

Fără să-mi dau seama când, am întins mâinile și l-am luat în brațe. Era cald. Greu. Real.

Plânsul s-a potolit aproape imediat.

Bătrâna m-a privit cu o ușurare care m-a durut.

— Cum îl cheamă? am întrebat.

— Matei.

Am repetat numele în gând. Matei. Fiul lui Andrei.

Drumul până acasă a fost tăcut. Am oprit la primul magazin non-stop și am cheltuit aproape 300 de lei pe scutece, lapte praf și o sticlă mică. Mă uitam la rafturi ca o străină.

În primele nopți n-am dormit. Matei plângea, eu plângeam cu el. Îmi venea să fug, să las totul în urmă.

Dar dimineața, când mă privea cu ochii lui mari, simțeam ceva nou. O legătură care nu cerea explicații.

Au urmat luni grele. Medici, hârtii, bătăi pe la uși. Salariul meu abia ajungea, dar ne descurcam. Am vândut mașina lui Andrei. Am strâns cureaua. Am învățat să fiu mamă.

Într-o seară, Matei a făcut primii pași, clătinându-se spre mine prin sufrageria mică. Am râs și am plâns în același timp.

Atunci am înțeles.

Viața nu mi-l luase pe Andrei ca să mă pedepsească. Mi-l lăsase pe Matei ca să merg mai departe.

Nu eram mama lui prin sânge. Dar eram mama lui prin alegere.

Și uneori, asta contează cel mai mult.