Mi-am alungat fiica de acasă când a rămas însărcinată la 17 ani.

…era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, cu frunze ude lipite de trotuar. Am deschis ușa fără grabă, convinsă că e vreun vecin venit să ceară sare sau un agent de asigurări. În prag stătea un băiat înalt, slab, cu un ghiozdan uzat pe un umăr. Avea ochii ei.

— Dumneavoastră sunteți Maria Popa? m-a întrebat politicos.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am dat din cap.
— Eu sunt Andrei, a spus. Sunt… nepotul dumneavoastră.

N-am știut ce să zic. M-am sprijinit de tocul ușii, ca să nu cad. L-am poftit înăuntru fără un cuvânt. În bucătărie mirosea a supă de pui, pusă pe foc din obișnuință, deși mâncam mai mult singură.

S-a așezat la masă, drept, ca la școală. Și-a frământat mâinile.
— Mama… mama mea e Ana, a continuat. A zis că pot să vin. Că e timpul.

N-am întrebat nimic. Nici unde e Ana, nici cum a trăit. Mi-era frică de răspunsuri. Mă uitam la băiat și vedeam o viață întreagă pe care o refuzasem. Șaisprezece ani de zile fără zile de naștere, fără serbări, fără „mamă”.

— Mama a muncit mult, a spus el, de parcă mi-ar fi citit gândurile. A făcut curat la oameni, a lucrat la o patiserie, apoi la un magazin. Nu s-a plâns niciodată.

A scos din ghiozdan o fotografie. Ana, cu părul prins, mai obosită, dar zâmbind. Ținea un copil de mână. Pe el.

— Mi-a spus să vă dau asta, a zis. Și să vă spun că nu vă urăște.

Atunci am început să plâng. Nu frumos. Nu discret. Ca un om care ține în el prea mult timp. Andrei s-a ridicat și m-a îmbrățișat stângaci. Avea miros de ploaie și de săpun ieftin.

Am stat mult timp așa.

În zilele următoare, a mai venit. Îi plăcea supa mea. Îi plăcea să stea în camera Anei, pe care n-o schimbasem niciodată. M-a întrebat de ce. I-am spus adevărul: pentru că sperasem mereu, în tăcere.

Într-o duminică, a venit și Ana.

Era mai mică decât mi-o aminteam. Sau poate eu eram mai bătrână. Ne-am privit mult timp, apoi ea a spus:
— Mamă.

Atât. N-a fost nevoie de altceva.

Am aflat atunci cât de greșită fusesem. Nu copilul îmi distrusese viața. Frica mea o făcuse. Rușinea. Vorbele altora. Și durerea nerezolvată din tinerețea mea.

Ana avea acum un mic salon de manichiură. Trăise modest, dar cinstit. Andrei era elev bun, voia să dea la Medicină. Învăța nopțile, la masa din bucătărie, sub un bec slab, economisind fiecare leu.

Într-o seară, i-am spus:
— Casa asta e și a ta. A voastră.

Ana a plâns. Andrei a zâmbit larg.

Nu mai pot schimba ce-am făcut. Dar pot schimba ce urmează.

Acum, duminica, mâncăm toți trei la masă. Râdem. Vorbim. Uneori tăcem. Și e bine. Pentru prima dată după foarte mulți ani, e bine.