Opt fete și niciun băiat — vecinii râdeau de el

— Sau la noi, a adăugat Nadia. Avem o cameră liberă.

— Putem face cu schimbul, a propus Gabriela. Șase luni la mine, șase luni la Tania…

Ștefan a ridicat mâna.

Toți au tăcut.

— Eu nu plec de aici, a spus încet. Aici e mama voastră. Aici e casa pe care am construit-o. Aici îmi voi trăi și ultimii ani.

— Dar cum o să te descurci singur? Cine face focul? Cine aduce apă?

— Încă nu sunt o povară, a răspuns el. Am mâini. Am minte. Mă descurc.

Fiicele s-au privit între ele.

N-au mai insistat.

Au plecat.

Ștefan a rămas singur.

Făcea focul.

Aducea apă.

Repara gardul.

Și își vedea de viață.

Dar anii își cereau drepturile.

La șaptezeci și trei de ani nu mai putea despica lemne.

La șaptezeci și patru a început să uite unde își pune cheile.

La șaptezeci și cinci a căzut pe prispă și a rămas acolo aproape o oră, până când l-a văzut vecina.

Trebuia făcut ceva.

În toamna acelui an, în fața casei lui Ștefan a oprit un camion încărcat cu lemn.

În urma lui au venit două mașini.

Din ele au coborât toate cele opt fiice.

Cu soții.

Cu copiii.

Cu valize și bagaje.

Ștefan a ieșit pe prispă și a rămas nemișcat.

— Ce puneți voi la cale?

— O să-ți construim o casă nouă, tată, a spus Violeta.

— Ce casă nouă? Ce tot vorbiți acolo?

— Una în care să poți trăi în siguranță. Casa asta nu mai rezistă mult. Pereții sunt afectați, colțurile s-au lăsat. Vrem să mai trăiești mulți ani și să ai condiții bune.

— Și de unde aveți bani?

— Am pus toate câte puțin, a răspuns Nadia. Unele mai mult, altele mai puțin. Dar împreună ajunge. Iar soții noștri ne vor ajuta.

Ștefan le privea pe fiecare.

Pe Violeta, acum directoare de școală, cu fire albe în păr.

Pe Nadia, medic și șefă de secție.

Pe Livia, care avea propriul magazin.

Pe Gabriela și Tania, angajate la bancă, elegante și mereu cu ochelari pe nas.

Pe Cătălina, care lucra la centrul cultural și râdea la fel ca în copilărie.

Pe Oana, venită de la mare, bronzată și cu un batic colorat.

Și pe Sorina, cea mai mică, îmbrăcată elegant, pe tocuri, deși odinioară alerga desculță prin curte.

Opt fiice.

Și niciun băiat.

Au început treaba chiar a doua zi.

Ștefan era convins că se vor plictisi repede. Ce femeie știe să ridice o casă? Care dintre fiicele lui ținuse vreodată un topor în mână?

Dar se înșela

În dimineața următoare, înainte ca soarele să urce bine pe cer, curtea era deja plină de forfotă.

Ginerii descărcau lemnul din camion, iar nepoții cărau scânduri mai mici și strângeau cuiele în cutii. Spre surprinderea lui Ștefan, fiicele nu stăteau deoparte. Își suflecaseră mânecile și lucrau cot la cot cu toți ceilalți.

— Violeta, tu ai uitat că ești directoare? a întrebat el zâmbind.

— La școală sunt directoare. Aici sunt fata ta.

Au început prin a consolida fundația vechii case. Nu voiau să o dărâme. Toate opt hotărâseră același lucru fără să se consulte prea mult.

— Casa asta e făcută de tine și de mama, spuse Cătălina. Nu o distrugem. O păstrăm.

În spatele ei urmau să ridice o locuință nouă, mai mică, ușor de întreținut, cu baie în interior, încălzire modernă și camere luminoase.

Ștefan îi privea de pe bancă.

La început încerca să le dea sfaturi.

— Grinda aia mai la dreapta.

— Nu bate cuiul așa.

— Verificați din nou nivela.

După câteva zile și-a dat seama că nu era nevoie să spună mare lucru. Ginerii ascultau cu atenție, iar fiicele știau deja multe dintre lucrurile pe care el crezuse că nu le învățase nimeni.

Într-o după-amiază a văzut-o pe Sorina montând cu îndemânare o ramă de fereastră.

— Cine te-a învățat?

Ea a râs.

— Tu.

— Eu?

— Când aveam zece ani mă luai în atelier și credeai că mă joc. Eu mă uitam la tot ce făceai.

Mai târziu, Nadia i-a mărturisit că și ea știa să folosească fierăstrăul.

Gabriela și Tania desenaseră împreună planul cheltuielilor și împărțiseră fiecare leu astfel încât să nu fie risipit nimic.

Livia negociase toate materialele la prețuri mai bune.

Oana găsise meșteri pentru instalații.

Cătălina se ocupa de mese și făcea curtea să răsune din nou de râsete.

Iar Violeta coordona totul cu aceeași răbdare cu care își conducea școala.

Într-o seară, Gheorghe, vecinul care altădată făcea glume, s-a oprit la poartă.

A rămas câteva minute fără să spună nimic.

Apoi și-a scos șapca.

— Măi, Ștefane… să mă ierți.

— Pentru ce?

— Pentru toate prostiile pe care le-am spus de-a lungul anilor. Eu râdeam că n-ai băiat. Uite că niciunul dintre feciorii din sat n-a venit să-și ajute părinții cum fac fetele tale.

Ștefan nu i-a răspuns imediat.

Privea curtea.

Nepoții alergau printre grămezile de lemn.

Fiicele lui râdeau împreună, exact ca în copilărie.

Pentru o clipă i s-a părut că Ana stătea iar pe prispă și îi privea cu aceeași liniște de altădată.

Casa nouă a fost gata înainte de venirea iernii.

Nu era impunătoare.

Era simplă, călduroasă și făcută cu grijă.

La intrare, fiicele au montat o plăcuță din stejar.

Pe ea scria:

„Casa Anei și a lui Ștefan – ridicată din nou de cele opt fiice ale lor.”

Când a citit, bătrânul și-a șters discret ochii.

În ziua în care s-a mutat, toate cele opt familii au rămas la masă până târziu.

S-au spus povești.

S-au răsfoit albume vechi.

Nepoții au aflat cum fiecare dintre mamele lor căzuse cândva din cireș sau stricase câte o fereastră jucând fotbal în curte.

La plecare, Violeta i-a înmânat tatălui un calendar.

Fiecare lună avea deja notată.

În fiecare weekend urma să vină câte una dintre surori cu familia ei.

Niciun sfârșit de săptămână nu rămânea gol.

Ștefan a închis calendarul și a zâmbit.

Ani întregi își făcuse griji că nu va avea cui să lase casa, numele și tot ce învățase.

Abia acum înțelesese cât de mult se înșelase.

Nu avea un fiu.

Avea opt fiice care îi purtau mai departe munca, valorile și dragostea pentru familie.

Iar în sat nimeni nu mai făcea glume.

De fiecare dată când treceau pe lângă casa lui, oamenii spuneau același lucru:

— Om bogat a fost Ștefan. Nu pentru că a avut avere. Ci pentru că a avut opt fete care n-au uitat niciodată de unde au plecat.