Am aproape 60 de ani, dar după șase ani de căsnicie, soțul meu, care e cu 30 de ani mai tânăr decât mine

„Doamnă Cârstea… în apă s-au găsit urme de medicamente puternice pentru somn. Doze mici, dar constante. Dacă ați fi continuat să le consumați, corpul dumneavoastră s-ar fi slăbit treptat… până când o simplă răceală ar fi putut deveni fatală.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am înlemnit pe scaun. În urechi îmi bubuia doar un gând: el voia să mă adoarmă pentru totdeauna.

Am mulțumit medicului și am ieșit tremurând. În parcare, mâinile îmi erau reci ca gheața, dar mintea — limpede. Trebuia să aflu de ce.

Când am ajuns acasă, Emil era în bucătărie, ca de obicei, cu șorțul pe el, pregătind micul dejun. Zâmbea, calm, de parcă lumea era perfectă. M-a privit cu acei ochi verzi liniștitori care odinioară îmi aduceau pace, iar acum îmi dădeau fiori.

„Cum te simți, iubito?” m-a întrebat.

„Mai bine,” am spus, zâmbind fals. „Cred că mi-a priit ceaiul tău.”

I-am văzut în privire o scânteie ciudată, un amestec de satisfacție și control. În clipa aceea, am înțeles că nu mai sunt în siguranță sub același acoperiș.

Am început să joc teatru. Zâmbeam, îl lăudam, îl mângâiam pe obraz, dar în mine se năștea o furtună. Câteva zile am strâns documente, acte de proprietate, am transferat economiile într-un cont nou. Într-o seară, i-am spus că plec la mare pentru o „retreat de yoga pentru femei peste 50 de ani”. A părut încântat — nici nu știa că plec definitiv.

Mi-am pus câteva haine într-o geantă și am plecat. Nu m-am uitat înapoi.

M-am dus la poliție cu proba de laborator, dar mi-au spus că fără dovezi clare despre intenția lui, cazul e greu de dovedit. M-au sfătuit să stau departe și să-mi asigur bunurile. Așa am făcut. Am vândut vila de la mare și mi-am luat o casă mică într-un sat liniștit, lângă Piatra Neamț.

Primele luni au fost grele. Mă trezeam noaptea speriată, crezând că aud pași pe verandă. Într-o zi, am primit un plic. Fără expeditor. Înăuntru — o fotografie cu mine și Emil, făcută pe furiș, în curtea noii mele case. Pe spate scria doar: „Mi-e dor de tine, fetița mea.”

Mi-a înghețat sângele în vine.

Am mers din nou la poliție. De data asta, m-au luat în serios. Au montat camere de supraveghere în jurul casei și mi-au recomandat să nu ies singură. Timp de două săptămâni nu s-a întâmplat nimic. Apoi, într-o noapte, camerele au surprins o siluetă în curte — un bărbat cu glugă, care se apropia de geam cu o sticluță în mână.

A fost prins în aceeași noapte. Emil. Avea în mașină mai multe flacoane de medicamente, o seringă și o valiză plină cu haine.

Când l-au dus la secție, tot ce a spus a fost: „Voiam doar să o adorm. Nu suportam gândul că mă părăsește.”

Am plâns. Nu de frică, ci de milă. Pentru că iubirea lui bolnavă nu fusese niciodată iubire — ci o obsesie.

Astăzi, au trecut doi ani. Trăiesc liniștită, beau ceaiul meu fără frică și privesc apusurile din curtea mea mică. Am învățat că nu vârsta te face vulnerabil, ci dorința de a fi iubită cu orice preț.

Și că, uneori, liniștea adevărată nu se găsește în brațele altcuiva — ci în puterea de a te ridica și de a merge mai departe, chiar și după ce inima ți-a fost trădată.