Fusesem căsătorită de trei ani, iar soțul meu dormea în fiecare noapte în camera mamei lui

— Radu… ești aici? a șoptit Elena, cu un glas stins, aproape speriat.
— Sunt, mamă. Sunt aici, a răspuns el repede, pe un ton blând, pe care Sofia nu-l mai auzise niciodată.

Sofia a simțit cum i se strânge stomacul. Nu era o discuție obișnuită între mamă și fiu. Era ceva mai mult. Mult mai mult.

— Mi-e frică… a continuat Elena. Am visat din nou. Tatăl tău… m-a chemat.
— Știu, mamă. Respiră adânc. Sunt aici. Nu se întâmplă nimic rău.

Sofia și-a dus mâna la gură. Picioarele îi tremurau. A stat nemișcată, lipită de ușă, ascultând fiecare cuvânt.

— Dacă adorm, nu te duci înapoi la ea, nu? a întrebat Elena, cu o urmă de gelozie copilărească.
— Nu, mamă. Rămân aici. Ca de obicei.

Atunci Sofia a simțit ceva ce nu mai simțise niciodată: un amestec de furie, durere și umilință. Trei ani. Trei ani în care dormise singură, crezând că face un bine, că e o soție înțelegătoare.

Ușa s-a deschis brusc.

Radu a înlemnit când a văzut-o acolo.
— Sofia… ce faci aici?

— Cred că e rândul meu să întreb, a spus ea, cu vocea stinsă.

Elena s-a ridicat încet din pat. Avea privirea speriată, dar și o umbră de vinovăție.
— Nu e ce crezi… a început ea.

— Ba exact ce cred, a izbucnit Sofia. Soțul meu doarme cu dumneavoastră în fiecare noapte, iar eu sunt doar o musafiră în casa mea.

Radu a lăsat capul în jos.
— Mama a fost singură toată viața după moartea tatălui meu. Eu am fost tot ce a avut.

— Și eu ce am fost? a întrebat Sofia, cu lacrimi în ochi. Soția ta sau doar o mobilă în plus?

Tăcerea a fost grea. Doar ceasul din hol ticăia.

— Am greșit, a spus Radu, în cele din urmă. Am crezut că pot avea grijă de amândouă… dar m-am mințit singur.

Elena a izbucnit în plâns.
— Nu am vrut să te rănesc, Sofia. Mi-a fost frică de singurătate… dar nu trebuia să-l țin lângă mine așa.

Sofia a respirat adânc. Nu mai era timp pentru reproșuri. Doar pentru adevăr.

— Ori ești soțul meu, ori ești fiul mamei tale. Nu am nevoie de jumătăți de om, Radu.

A doua zi, Sofia și-a strâns lucrurile. Nu multe. Doar strictul necesar. A plecat la sora ei, într-un apartament mic, dar cald. Acolo, pentru prima dată după mult timp, a dormit liniștită.

Radu a încercat să o convingă. I-a promis terapie, schimbare, limite clare. Dar unele răni nu se vindecă doar cu promisiuni.

După câteva luni, Sofia a început o viață nouă. Și-a găsit un serviciu mai bun, a început să zâmbească din nou, să se regăsească.

Nu ura pe nimeni. Dar a învățat o lecție dură: iubirea adevărată nu te face să te simți singur într-o căsnicie.

Iar într-o seară, plimbându-se pe străzile liniștite ale orașului, Sofia și-a spus în gând:
„Am pierdut un soț, dar m-am câștigat pe mine.”

Și pentru prima dată, a știut că a făcut alegerea corectă.