Peștele ăsta voiam să-l pun pe masă mâine, vin niște prieteni la noi

Viorica își mușcă buzele ca să nu spună ceva ce ar fi regretat. În adâncul sufletului ei clocotea o supărare veche, mocnită, pe care încerca de luni de zile s-o țină în frâu. Dar totul avea o limită.

Când ușa s-a închis în urma cumnatei, a rămas sprijinită de perete, privind bucătăria ca după o furtună. Pe masă, resturi de mâncare, firimituri și un miros greu de prăjeală. „Așa nu se mai poate”, își zise hotărâtă.

Seara, când Viorel a venit din nou în bucătărie, ea îl aștepta cu o privire serioasă.

— Viorele, trebuie să punem o limită. Eu nu mai pot trăi așa.

El, ca de obicei, încercă s-o liniștească:
— Lasă, dragă, e doar o vizită. N-o să stea veșnic pe capul nostru.

— Nu e o vizită, e o invazie! — izbucni ea. — Mănâncă tot, răscolesc prin dulapuri, copiii lor sar pe canapele cu pantofii murdari… Și tu taci mereu!

Viorel oftă. Își iubea sora, dar și liniștea din casă. Pentru prima dată, a simțit că e prins la mijloc.

— Bine, o să vorbesc cu ea, — spuse în cele din urmă.

Dar zilele treceau, și nimic nu se schimba. Lenuța continua să apară neanunțată, iar Viorica simțea cum îi crește nodul din gât. Până într-o sâmbătă, când a pus piciorul în prag.

Când soneria a sunat din nou, ea a privit prin vizor și a văzut fețele vesele ale cumnatei și copiilor. De data asta nu a deschis. A respirat adânc, și, pentru prima dată în viață, a ales să tacă… dar ferm.

Telefonul a început să sune. Lenuța, ofensată:
— Ce-i cu tine, Viorico? Suntem la ușă!

— Lenuțo, azi nu se poate. Fac curat, și vreau liniște. Hai să ne auzim altă dată.

A urmat o tăcere scurtă, apoi un oftat lung de partea cealaltă.
— Bine, cum vrei…

Când pașii s-au îndepărtat, Viorica s-a prăbușit pe canapea. Simțea o eliberare stranie, amestecată cu teamă. „Oare am făcut bine?”

Dar în ziua următoare, când prietenii au venit, casa era curată, masa arăta minunat, iar atmosfera era liniștită. Nimeni nu răscolea frigiderul, nimeni nu ridica vocea.

La finalul serii, Viorel i-a luat mâna.
— Ai avut dreptate, — zise el cu un zâmbet blând. — A fost prima zi în care m-am simțit acasă.

Viorica zâmbi. Știa că drumul spre respect începe cu un „nu” spus la momentul potrivit. Și pentru prima dată după mult timp, a simțit că locuința lor chiar le aparține.

De atunci, soneria n-a mai sunat fără anunț, iar frigiderul a rămas plin. Iar Viorica, în fiecare dimineață, își bea cafeaua în liniște, cu un zâmbet ușor — semnul unei femei care a învățat, în sfârșit, să spună „Gata, ajunge.”