De fiecare dată când soțul se întorcea dintr-o deplasare, își găsea soția spălând cu sârguință așternuturile.

…un copil.

Un bebeluș mic, înfășurat într-o păturică albastră, cu obrajii palizi și pleoapele fine, ca de porțelan.

Cătălin a rămas nemișcat, privind ecranul. Inima îi bătea atât de tare încât simțea că o aude și prin telefon.

Loredana s-a așezat lângă copil, l-a atins ușor pe frunte și a început să-i vorbească în șoaptă.

— Mami e aici, iubirea mea… tati o să vină curând.

Cătălin a simțit cum tot aerul din cameră dispare.

„Tati?” a gândit el, cu un nod în gât.

Cine era copilul acela?

Soția lui nu fusese însărcinată. Cel puțin, nu cu el.

A stat toată noaptea treaz, uitându-se la imaginea soției care legăna copilul și plângea în tăcere.

Dimineața, nu a mai rezistat. A lăsat totul baltă și s-a dus acasă.

Loredana era în bucătărie. Când l-a văzut, a încremenit.

— Te… te-ai întors?

— Da, am vrut să te surprind, a spus el, încercând să-și controleze vocea. Unde e copilul?

Femeia a rămas mută, apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Cătălin… n-am vrut să afli așa.

El a făcut un pas spre ea.

— Ce copil e acela? Al cui e?

Loredana a oftat, a șters o lacrimă și i-a spus:

— Nu e ceea ce crezi. Copilul e al surorii mele. A murit la naștere acum doi ani. N-a avut nici pe nimeni altcineva, nici mormânt. Am adus acasă o parte din cenușa lui și, uneori, noaptea, îl țin în brațe… doar ca să pot dormi.

Cătălin s-a prăbușit pe scaun. Nu mai avea cuvinte.

O privi cum tremură, cum își ascunde fața în palme, și în acel moment a înțeles totul: nopțile nedormite, așternuturile mereu schimbate, tristețea din privirea ei.

Se simțea vinovat. Plecase atât de mult timp, încât nu mai văzuse durerea din ochii femeii care îl aștepta.

S-a ridicat și a mers spre ea.

— De ce nu mi-ai spus?

— Mi-era rușine… și teamă. M-am gândit că o să crezi că am înnebunit.

El a întins mâna, i-a prins obrajii umezi și i-a spus cu voce blândă:

— Nu ești nebună, Loredana. Ești doar un om care a suferit prea mult singur.

Ea a izbucnit în plâns, dar de data asta, s-a prăbușit în brațele lui.

Au stat așa minute în șir, fără cuvinte, doar cu lacrimi.

După o vreme, Cătălin a ridicat privirea și a spus:

— Nu o să mai plec atât de des. Promit. Nu vreau să te mai simți singură niciodată.

Ea a zâmbit, cu ochii roșii, și a rostit încet:

— Mulțumesc… n-ai idee cât de mult înseamnă asta pentru mine.

Din acea zi, casa lor nu a mai fost doar o clădire cu pereți curați și miros de balsam. A devenit din nou un cămin.

Cătălin a renunțat la multe drumuri, și-au luat un câine mic, iar în serile liniștite, stăteau amândoi pe verandă, privind apusul.

Uneori, Loredana încă mai vorbea în șoaptă cu acel „copil”, dar acum o făcea cu zâmbetul pe buze, știind că nu mai e singură.

Iar Cătălin, privind-o, înțelegea că unele dureri nu dispar niciodată… dar pot fi purtate mai ușor, când le împarți cu cineva care te iubește cu adevărat.