Milionarul urma să-și ducă logodnica la o seară perfectă

Elena a ajuns pe trotuar și s-a întors instinctiv, ca și cum ar fi simțit privirea aceea arzătoare. Privirile li s-au întâlnit pentru o fracțiune de secundă. Atât. Dar a fost suficient.

Andrei a simțit cum i se strânge stomacul. Nu mai era niciun dubiu. Era ea. Mai slabă, poate mai obosită, dar cu aceeași lumină încăpățânată în ochi. Lumina pe care o iubise și de care fugise.

Claxoanele din spate l-au smuls din amorțeală. A apăsat accelerația mecanic și a trecut intersecția, dar mâinile îi tremurau pe volan.

— Cine era? a întrebat Casandra, cu un zâmbet forțat.

— Nimeni, a mințit el prost.

Cina a fost un eșec. Lumânările, vinul scump, restaurantul de fițe din Herăstrău — toate păreau decor de carton. Andrei abia gusta mâncarea. Imaginea Elenei cu gemenii nu-i ieșea din cap.

În noaptea aceea, n-a dormit. Dimineața, a sunat la singurul om care știa adevărul.

— Știai? a întrebat direct.

La celălalt capăt al firului, tăcere.

— Știai că e însărcinată? Că are copii?

— A vrut să-ți spună… a venit răspunsul stins. Dar ai plecat atunci. Ai spus că nu vrei complicații.

Complicații. Așa numise el o femeie care-l iubea și doi copii care îi purtau sângele.

După două zile, Andrei a găsit curajul să meargă la adresa veche. Blocul cenușiu din Drumul Taberei. Etajul patru. Fără lift.

Elena i-a deschis ușa cu gemenii în brațe. N-a părut surprinsă.

— Știam că vei veni, a spus simplu.

Apartamentul era mic, dar curat. Jucării ieftine, haine puse la uscat, miros de lapte praf și cafea rece.

— Sunt ai mei? a întrebat el, cu vocea spartă.

Elena a încuviințat.

— N-am cerut nimic. M-am descurcat. Ai ales să pleci, Andrei.

A privit copiii. Un băiat și o fetiță. Ochii lui.

Pentru prima dată în viață, milioanele din conturi nu valorau nimic.

— Am greșit, a spus. Și știu că nu pot repara totul. Dar vreau să fiu aici. Dacă îmi dai voie.

Elena l-a privit mult timp. Apoi i-a întins fetița.

— Ține-o.

Mâinile lui au cuprins trupul mic și cald. Copila l-a privit câteva secunde, apoi a zâmbit. Un zâmbet larg, fără frică.

Andrei a plâns.

Au trecut luni. A învățat să schimbe scutece, să încălzească laptele, să stea nopțile treaz. A vândut mașina de lux. S-a mutat aproape. A înțeles ce înseamnă oboseala adevărată și fericirea simplă.

Casandra a plecat din viața lui fără scandal. Era o poveste care nu fusese niciodată reală.

Într-o seară, stăteau toți patru pe o bancă în parc. Copiii dormeau în cărucior. Elena privea copacii.

— Dacă semaforul n-ar fi fost roșu, a spus ea încet…

— Atunci aș fi rămas orb, a răspuns el.

A strâns-o de mână.

Uneori, viața nu te pedepsește. Te oprește exact la timp.