Felicitarea de ziua mea care mi-a dezvăluit secretul fiicei mele, după ani de tăcere

Ziua mea de naștere, a 47-a, a trecut aproape în liniște. Doar trei farfurii pe masă, un scaun rămas neatins — ecoul tăcut al fiicei mele, cu care nu mai vorbisem de doi ani.
În fiecare an, îi păstrez locul la masă, ca și cum simplul gest ar putea s-o aducă înapoi.

În seara aceea, când am șoptit o dorință în liniștea bucătăriei, nu aveam habar că răspunsul fusese acolo tot timpul — ascuns într-un sertar vechi.

După ce am spălat vasele, am dat peste o felicitare de ziua mea pe care nu o mai văzusem niciodată. Era de la Carmen, fiica mea. Cuvinte pline de dragoste, de iertare, scuze scrise cu sufletul și o adresă din Canada.
Mâinile îmi tremurau în timp ce citeam fiecare rând. Nu mă ștersese din viața ei, pur și simplu mesajul nu ajunsese niciodată la mine. Pentru prima oară după ani întregi, am simțit cum ceva cald și viu mi se trezește în piept.

A doua zi dimineață, i-am spus soțului meu, Bogdan, că trebuie s-o caut.
Am mers împreună la fostul meu soț, Nicu, care mi-a mărturisit jenat că pierduse felicitarea și uitase să mi-o dea. Adevărul m-a durut, dar cuvintele din scrisoare mi-au dat putere. Carmen voia să ne împăcăm, iar eu nu aveam de gând să mai las timpul să ne despartă.

Seara, mi-am făcut bagajele și am plecat hotărâtă să repar tot ce se putea repara.

Când am ajuns în fața ușii ei, aceasta s-a deschis înainte să apuc să bat.
Era acolo — mai matură, mai încrezătoare, dar în ochii ei am recunoscut imediat fetița mea.
Fără să spună un cuvânt, m-a cuprins în brațe. În acea îmbrățișare, anii de tăcere s-au topit.

În ziua aceea, nu doar că mi-am regăsit fiica. Am redescoperit iertarea, dragostea și bucata lipsă din inima mea.