Niște golani au păcălit un bătrân necăjit și i-au cerut o sumă uriașă de bani,

Fata îl cheamă Irina. Tocmai se întorsese dintr-o misiune de câteva luni. Era ofițer în cadrul poliției și lucra la criminalitate organizată. Nu mai pusese piciorul în casa părintească de aproape jumătate de an, dar ceva o făcuse să vină chiar în acea zi.

Când i-a văzut pe acei indivizi la ușă, ceva în ea s-a aprins. Privirea tatălui, speriat și rușinat în același timp, i-a spus tot. Nu mai era nevoie de explicații.

— Nu vă mai repet, ce vreți? a spus Irina, cu voce scăzută dar tăioasă.

— Bătrânul ne datorează bani, domnișoară, și n-a plătit la timp. Ori banii, ori casa! a răspuns cel mai solid dintre ei, un bărbat cu lanț gros de aur la gât.

Irina și-a mușcat buza, apoi a zâmbit ușor. A scos telefonul din buzunar și a făcut o fotografie celor doi.

— Ce faci acolo? a întrebat celălalt, vizibil iritat.

— Îmi asigur viitorul, a spus ea liniștit. Voi v-ați terminat al vostru.

Cei doi au râs batjocoritor. Unul chiar a făcut un pas spre ea. Dar Irina nu s-a clintit. Cu un gest calm, a scos din buzunar legitimația de serviciu și a ținut-o în fața lor.

— Poliția Română. Secția de combatere a grupărilor interlope. Sunteți arestați pentru șantaj și camătă.

Zâmbetele le-au dispărut brusc de pe fețe. Timp de câteva secunde, în aer s-a lăsat o liniște grea. Apoi, din spatele gardului s-au auzit pași și vocea unei echipe de intervenție.

— Jos! Toată lumea jos!

Bărbații au fost încătușați pe loc. Bătrânul privea totul fără să poată rosti un cuvânt. Ochii îi erau plini de lacrimi. Irina s-a apropiat de el, i-a luat mâna tremurândă și a spus încet:

— Tată, de-acum o să fie bine.

— Nu trebuia să te bagi, fetița mea… erau periculoși…

— Știu, dar au uitat un lucru: că și eu sunt fiica ta, și tu m-ai învățat să nu cedez niciodată.

Polițiștii au luat bandiții, iar Irina a rămas cu tatăl ei în curte. Soarele apunea încet peste acoperișul casei, iar vântul adia printre frunzele uscate.

Bătrânul și-a făcut semnul crucii și a șoptit:

— Dumnezeu a știut când să te trimită acasă.

Irina a zâmbit și i-a răspuns:

— Poate că El știe mai bine decât noi când e timpul potrivit să ne întoarcem acolo unde trebuie.

După acea zi, bătrânul nu a mai fost niciodată hărțuit. Iar Irina, deși continua să lucreze în același domeniu periculos, venea mai des acasă, reparând gardul, zugrăvind pereții și aducând din nou viață în locul care cândva fusese plin de râsete.

Povestea s-a răspândit rapid prin cartier, și nimeni n-a mai îndrăznit să se apropie de casa bătrânului. Oamenii o priveau cu respect pe Irina, spunând:

— E fata lui nea Petre, cea care a pus la pământ o bandă întreagă de mafioți.

Dar pentru ea, nu era o chestiune de glorie. Era doar o lecție simplă: niciodată să nu subestimezi un om care are dreptatea de partea lui — și o fiică hotărâtă să-l apere.