Nora mea m-a umilit timp de 3 ani.

Am urcat încet scările spre camera mea, camera „provizorie”, cum o numea Ana, deși locuiam acolo de aproape doi ani.

Am deschis dulapul și am privit hainele puține, ordonate, modeste. Viața mea încăpea în două valize.

În timp ce împachetam, mi-am amintit de Elena. De felul în care mă privea când îi spuneam că poate exagerez cu sacrificiile pentru Andrei.

„Un copil rămâne copil, Radu”, îmi spunea ea. „Dar trebuie să învețe și limitele.”

N-am ascultat-o.

Jos, se auzea râsul Anei, vocea ei clară, rece, dând ordine. Nunta mergea înainte. Ca și cum eu n-aș fi existat vreodată.

Când am coborât cu valizele, Andrei stătea în hol. Părea neliniștit.

— Tată… nu trebuia să ajungem aici, a murmurat.

— Ba da, i-am răspuns calm. De mult trebuia.

Am ieșit din casă fără să mă mai uit înapoi.

În acea noapte am dormit într-un hotel simplu de lângă Gara de Nord. Camera mirosea a detergent ieftin, dar patul era curat. Și, pentru prima dată după mult timp, am dormit liniștit.

Dimineața, în timp ce îmi beam cafeaua, am făcut câteva telefoane.

Primul, către notar.

Al doilea, către firma care organiza nunta.

Toate plățile fuseseră făcute de mine. Contractele, pe numele meu.

La prânz, nunta fusese anulată.

Sala, muzica, florile, tortul, tot.

Seara, telefonul meu a început să vibreze fără oprire.

Mesaje de la Andrei. Apeluri de la Ana. Voce ridicată, acuzații, lacrimi false.

N-am răspuns.

Două săptămâni mai târziu, mi-am cumpărat un apartament mic, luminos, într-un cartier liniștit. Nimic luxos. Dar al meu.

Cu banii rămași, mi-am deschis un mic atelier de tâmplărie, așa cum visasem toată viața.

Lucram cu mâinile mele. Simțeam din nou că trăiesc.

Într-o duminică, Andrei a apărut la ușa mea. Singur. Obosit.

— Tată… am greșit, a spus, cu ochii în pământ.

L-am privit mult timp.

— Știu, i-am spus.
Dar greșelile costă.

A plecat fără să mai spună nimic.

Astăzi, nu mai sunt invitat la mesele lor. Nici la sărbători. Nici la poze.

Dar sunt liniștit.

Am învățat că dragostea adevărată nu înseamnă să te lași călcat în picioare.

Uneori, cel mai mare dar pe care îl poți face cuiva este să-i iei sprijinul, ca să învețe să stea pe picioarele lui.

Iar eu, după o viață întreagă de sacrificii, am învățat în sfârșit să mă respect.