Un milionar ajunge acasă mai devreme decât de obicei

Prosopul a căzut în noroi, iar liniștea care s-a lăsat a fost grea, apăsătoare. Andrei a coborât încet mâinile și s-a uitat când la tatăl lui, când la Clara. Zâmbetul i s-a stins, ca o lumină trasă din priză.

„Tati… n-am făcut nimic rău,” a spus încet.

Cuvintele astea l-au lovit pe Dan mai tare decât orice acuzație. Pentru o clipă, n-a mai văzut noroiul, nici scaunul cu rotile. L-a văzut pe fiul lui speriat, obișnuit să se apere.

Clara și-a strâns mâinile murdare una într-alta.
„L-am scos afară puțin… doar atât. A vrut să atingă apa. N-a mai fost în bălți niciodată.”

Dan a făcut un pas înainte, apoi încă unul. Pantofii lui scumpi s-au afundat în noroi, dar nu i-a păsat. Se gândea la toate „nu”-urile spuse în ultimii ani. Nu alerga. Nu se murdărea. Nu încerca. Nu visa.

„De cât timp?” a întrebat el, cu voce joasă.

„De câteva săptămâni,” a spus Clara. „Câte puțin. Când sunteți la birou.”

Andrei și-a mușcat buza.
„E distractiv, tati… Nu mă doare. Promit.”

Dan a închis ochii. În cap îi treceau imagini cu medici, cu spitale, cu avertismente. Frica îl ținuse pe loc ani la rând. Frica îl făcuse rigid. Frica îi crescuse copilul într-o colivie curată.

A deschis ochii și s-a uitat din nou la Andrei. Băiatul lui era murdar, ud, obosit… și mai viu ca niciodată.

„Hai în casă,” a spus Dan, surprinzându-se pe el însuși.

Clara s-a albit la față.
„Dacă vreți să plec—”

„Nu,” a întrerupt-o el. „Hai cu noi.”

În acea seară, vila a fost mai zgomotoasă ca oricând. Andrei povestea tot, cu gesturi largi, cum a simțit apa rece, cum noroiul era moale, cum a râs până l-au durut obrajii. Dan asculta. Pentru prima dată, chiar asculta.

A doua zi, Dan a anulat două ședințe. A treia zi, a anulat toate. A cumpărat o pereche de cizme mici de cauciuc, de la un magazin banal din cartier. Au costat 49 de lei. N-a mai simțit de mult o bucurie atât de simplă.

Au început să iasă împreună în curte. Apoi în parc. Oamenii se uitau. Unii șoptind. Alții cu milă. Dan învăța să nu mai încordeze maxilarul la fiecare privire.

Într-o duminică, Andrei a căzut din scaun, încercând să se ridice. Clara a tresărit. Dan a fugit spre el.

„Sunt bine!” a spus copilul, cu noroi pe palme. „Mai încerc o dată.”

Dan a îngenuncheat lângă el. Pentru prima dată în viață, nu i-a spus „nu”.

„Încearcă,” a zis doar atât.

Au fost luni grele. Exerciții. Oboseală. Frustrare. Dar au fost și râsete, și lacrimi bune, și seri cu ceai cald și povești spuse prost.

Într-o dimineață de primăvară, Andrei a făcut trei pași singur, sprijinit de balustradă. Doar trei. Dar pentru ei au fost cât un maraton.

Dan a plâns fără rușine.

Clara a rămas în casa lor. Nu ca menajeră. Ca familie.

Iar vila, odată impecabilă și rece, a devenit un loc unde noroiul pe podea nu mai era un dezastru — ci semnul clar că, în sfârșit, trăiau.