Soțul meu beat a încercat să mă umilească în fața colegilor lui

Am simțit cum îmi tremură mâinile, dar vocea mi-a ieșit clară, sigură, de parcă n-ar fi fost a mea.

— „Da, dragul meu, ai dreptate. Ești un investitor prost. Pentru că ai băgat ani din viața ta într-o femeie care te-a iubit sincer, iar tu n-ai fost în stare să vezi valoarea aia. Ai preferat să cumperi sticle de vin scump și costume la comandă, dar ai pierdut ceva ce nu se poate cumpăra cu bani — respectul.”

S-a lăsat liniștea. Nimeni nu mai râdea. Doar el se uita la mine cu ochii mari, roșii de alcool și furie.

Am continuat:
— „Știi ce-i mai trist? Că tu chiar ai crezut că fără tine n-aș exista. Dar uite, tocmai acum înțeleg: fără tine, eu pot să respir. Pot să râd. Pot să trăiesc. Iar tu… tu o să rămâi doar un bărbat care și-a băut demnitatea la un pahar cu prietenii lui.”

Câteva femei au dat din cap aprobator, iar unul dintre colegii lui a înghițit în sec. Mă uitam la el și parcă îl vedeam pentru prima dată. Nu era omul pe care l-am iubit. Era un străin.

Am lăsat paharul pe masă, mi-am luat geanta și am ieșit. În spate am auzit doar un scaun trântit și un murmur stins. Aerul de afară era rece, dar simțeam că pot respira în sfârșit.

În noaptea aceea am dormit la sora mea. M-a privit lung, fără să zică nimic, apoi mi-a pus o cană de ceai în față.
— „E gata, nu?” m-a întrebat.
— „Da. De data asta chiar e gata.”

A doua zi mi-am strâns lucrurile. El m-a sunat de zece ori, apoi mi-a trimis mesaje lungi: că îi pare rău, că a băut prea mult, că n-a vrut. Dar eu nu mai eram femeia care-l ierta de fiecare dată.

Am început de la zero. Mi-am găsit un loc de muncă la un salon de înfrumusețare, am învățat din mers și, pentru prima dată, am început să cred în mine. Fiecare clientă care îmi spunea „Mulțumesc, m-ai făcut să mă simt frumoasă” era o victorie mică, dar a mea.

După câteva luni, într-o dimineață, am primit o scrisoare. Era de la el. Scrisă de mână, cu tremur. Spunea că viața lui s-a dus de râpă, că firma l-a dat afară, că prietenii s-au întors împotriva lui. Am citit tot, apoi am pus hârtia într-un sertar.

Nu din răutate. Ci pentru că, în sfârșit, nu mai aveam nimic de spus.

Astăzi, când trec pe lângă fostul nostru bloc, zâmbesc. Pentru că acolo am pierdut tot… dar m-am câștigat pe mine.

Și uneori, în viață, nu e nevoie să te răzbuni. E destul să te ridici, să mergi mai departe și să le arăți că poți trăi mai bine fără ei. Iar asta e cea mai dulce răzbunare dintre toate.