Profesorii i-au dat chitara doar ca să-și bată joc de ea. Dar ce a făcut i-a lăsat cu…

Când a urcat pe scenă, mâinile îi tremurau, dar privirea tatălui i-a dat curaj.
Respira adânc, simțind cum întreaga sală o privea, așteptând greșeala.

Știa că râsetele erau pregătite. Știa că unii aveau telefoanele în mână, gata să filmeze momentul rușinii ei.

Dar apoi și-a amintit de serile lungi petrecute acasă, când tatăl ei o asculta cântând în șoaptă. De fiecare dată îi spunea: „Să nu cânți pentru ei, ci pentru tine.”

Așa că a închis ochii și a atins corzile.

Primele sunete au fost slabe, dar clare. Sala a tăcut complet. Era o melodie veche, una pe care o cânta mama ei cândva, în bucătărie.

Vocea Ceciliei s-a ridicat tremurată, dar plină de suflet. În aer se simțea durerea, dorul, speranța.
Până și lumina părea că s-a schimbat în jurul ei.

Carmela și Radu s-au oprit din chicotit. Ceva în vocea fetei le-a tăiat respirația. Nu era doar o elevă timidă pe scenă — era o forță curată, sinceră.

O notă înaltă a umplut sala. Apoi încă una. Și, fără să-și dea seama, publicul a început să se ridice în picioare.

Când a terminat, tăcerea a fost adâncă, grea.
Apoi, din spate, cineva a început să aplaude. Apoi altul. Până când toată sala răsuna de aplauze.

Cecilia nu putea crede. Se uita la tatăl ei. El zâmbea, cu ochii umezi.
Știa că mama fetei ar fi fost mândră.

După spectacol, Carmela a încercat să pară impresionată.
— Foarte frumos, Cecilia — a spus, forțând un zâmbet. — N-am știut că ai un asemenea talent.

Dar Radu n-a spus nimic. Se uita în pământ, rușinat.

Când au ieșit din școală, Ionuț i-a pus mâna pe umăr fiicei lui.
— Ți-am spus că vocea ta poate schimba totul.

Fata a zâmbit pentru prima dată cu adevărat după mult timp.
— Nu știu dacă am schimbat ceva, tati… dar cred că m-au ascultat.

De atunci, nimeni n-a mai râs de ea.
Chitara veche, aceea cu corzi ruginite, a devenit simbolul curajului ei.
A păstrat-o ani de zile, sprijinită de peretele camerei, ca pe o amintire că uneori, chiar și o inimă rănită poate cânta mai tare decât orice batjocură.

Și în fiecare primăvară, când școala organiza din nou spectacolul de talente, Cecilia era prima care se înscria.
Nu ca să demonstreze ceva — ci ca să le amintească tuturor că nu trebuie să fii bogat, popular sau aplaudat ca să strălucești.

Trebuie doar să ai curajul să cânți, chiar și atunci când lumea îți spune că n-ai nicio șansă.