După înmormântarea mamei, fiica s-a întors la spital ca să ia lucrurile mamei

Mâinile îi tremurau atât de tare, încât foaia foșnea ușor. Ana s-a așezat pe scaun, simțind că picioarele nu o mai țin. Inima îi bătea năvalnic, ca și cum presimțea că urmează să afle ceva care îi va schimba viața.

„Ana mea dragă,
dacă citești aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt. Te rog să nu plângi. Am scris biletul ăsta cu mintea limpede și cu sufletul împăcat.”

Lacrimile au început să-i curgă șiroaie, picurând pe hârtie.

„Există un lucru pe care nu ți l-am spus niciodată. Nu pentru că nu te-am iubit destul, ci pentru că mi-a fost teamă să nu te rănesc.”

Ana a inspirat adânc. Își simțea stomacul strâns.

„Tatăl tău nu este omul care a plecat când erai mică. Acel bărbat nu ți-a fost tată adevărat. Tatăl tău biologic trăiește. Se numește Mihai Radu și locuiește în Brașov.”

Fata a simțit cum lumea i se clatină. Brașov. Tată. Viu. Cuvintele se loveau de mintea ei fără să se lege.

„A fost o iubire mare, dar viața nu ne-a lăsat să fim împreună. El nu a știut niciodată de tine. Am ales să te cresc singură și nu regret nicio clipă.”

Ana și-a acoperit gura cu palma. Toată viața ei fusese construită pe o poveste incompletă.

„Dacă simți vreodată că vrei să-l cunoști, du-te la adresa asta. Nu-ți cer nimic. Doar să știi adevărul. Te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta.”

Biletul se termina cu o inimă mică desenată strâmb, așa cum făcea mama ei mereu.

Timp de câteva zile, Ana a trăit ca într-o ceață. Mergea mecanic la magazin, făcea ordine prin casă, dar gândul îi zbura mereu la Brașov. La omul acela necunoscut care, fără să știe, era jumătate din ea.

Într-o dimineață, și-a strâns curajul, a pus biletul în geantă și a cumpărat un bilet de tren. Ultimii ei bani — 120 de lei. Nu mai conta.

Casa era una simplă, într-un cartier liniștit. Ana a stat câteva minute bune în fața porții, apoi a sunat.

Ușa s-a deschis, iar în prag a apărut un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu părul cărunt și ochi albaștri. Aceiași ochi.

— Bună ziua… eu… mă numesc Ana Popescu.

Bărbatul a încremenit.

— Angelina…? a șoptit el.

Ana a dat din cap, plângând.

Nu au mai fost nevoie de alte cuvinte. Mihai a strâns-o în brațe cu o emoție pe care niciunul nu o mai trăise vreodată.

Au vorbit ore întregi. Despre trecut. Despre alegeri. Despre mama ei. Despre viață.

La final, Mihai i-a pus în mână un plic.

— Mama ta a avut grijă de tine toată viața. Dar de acum înainte, nu vei mai fi singură. Aici sunt niște bani pentru facultate. Și… o cameră e mereu liberă la mine.

Ana a zâmbit printre lacrimi. Pentru prima dată după mult timp, durerea nu mai era singura emoție din sufletul ei.

Mama ei plecase, dar îi lăsase cel mai mare dar: adevărul. Și o nouă șansă la familie.