După ce am primit promovarea, m-am grăbit spre casă ca să-i dau vestea cea mare soțului meu

Ușa blocului s-a deschis larg, cu un scârțâit ascuțit, și Elena a simțit cum inima i se oprește pentru o clipă. Dinăuntru a văzut ieșind un bărbat. Nu era oricine. Era soțul ei, Mihai.

Dar nu era singur.

Lângă el, prea aproape, prea familiar, stătea o femeie tânără, îmbrăcată subțire, cu părul prins neglijent. Râdea. Râdea cu poftă, ca și cum ar fi fost la ea acasă. Mihai avea mâna pe talia ei.

Elena și-a dus palma la gură ca să nu scoată un sunet. Simțea cum îi bate sângele în tâmple. Picioarele îi tremurau, dar nu se mișca. Stătea lipită de perete și privea, incapabilă să creadă ce vede.

Cei doi au coborât câteva trepte, iar femeia s-a întors și l-a sărutat pe obraz. Un sărut lung. Prea lung pentru a fi „doar o colegă”.

— Ne vedem mâine, i-a spus femeia, șoptit, apoi a ieșit din bloc.

Mihai a rămas puțin pe loc, s-a uitat în jur, apoi a aprins o țigară. Elena îl știa bine. Așa făcea când era nervos sau când credea că nimeni nu-l vede.

Atunci Elena a înțeles. Promovarea, bucuria, planurile… toate se spărgeau ca un pahar subțire pe ciment.

A mai așteptat câteva minute. Nu știa de ce. Poate ca să-și adune puterile. Poate ca să nu leșine. Când Mihai s-a întors în bloc, Elena a ieșit încet de după colț.

Fetița de etnie romă stătea încă acolo, sprijinită de gard.

— Ți-am zis, a murmurat ea.

Elena a scos din geantă câțiva lei și i-a pus în mână fără să spună nimic. Apoi a intrat în bloc.

În apartament era liniște. Prea multă liniște. Elena și-a scos geaca, a așezat geanta pe masă și a intrat în sufragerie. Mihai era pe canapea, cu telefonul în mână.

— Ai întârziat, a spus el, fără să o privească.

— Am întârziat, a repetat ea calm.

S-a așezat în fața lui și l-a privit drept în ochi.

— Cine a fost femeia?

Mihai a ridicat brusc capul.

— Ce femeie?

— Cea care a ieșit cu tine din bloc. Cea pe care ai sărutat-o.

Pentru prima dată, Mihai a tăcut. Apoi a ridicat din umeri.

— Nu e ce crezi.

Elena a zâmbit trist.

— Știi ce e cel mai ironic? Azi am fost promovată. Contabil-șef. Salariu dublu. Urma să vin acasă fericită.

Mihai a clipit des, vizibil tulburat.

— Elena, ascultă-mă…

— Nu, Mihai. Acum tu asculți. Ani de zile am tras pentru casa asta. Am plătit rate, am ținut facturile la zi, am strâns fiecare leu. Iar tu… ai adus-o aici.

S-a ridicat și a mers în dormitor. A scos din dulap o mapă. Actele apartamentului.

— Știi de ce am tras așa? Pentru că apartamentul e pe numele meu. L-am moștenit de la mama. Tu ai fost de acord.

Mihai s-a ridicat brusc.

— Elena, nu face prostii.

— Ba tocmai asta fac. Pentru prima dată, fac ce trebuie.

A sunat la sora ei, apoi la un prieten avocat. Vocea îi era calmă. Prea calmă.

În aceeași seară, Mihai și-a strâns câteva lucruri și a plecat. Fără scandal. Fără lacrimi. Doar cu ușa trântită în urma lui.

Elena a rămas singură în sufragerie. S-a așezat pe canapea și a plâns. Nu mult. Doar atât cât să se descarce.

A doua zi dimineață, a ieșit din bloc cu capul sus. Fetița nu mai era acolo. Dar Elena știa că avertismentul primise un rost.

Uneori, adevărul doare. Dar e singurul lucru care te poate elibera cu adevărat.