L-am crescut pe fiul surorii mele ca și cum ar fi fost al meu timp de 15 ani

Era trecut de ora 10 seara. Mă uitam la televizor fără să-l aud cu adevărat. Mâinile îmi miroseau a detergent, inima bătea fără chef.

Trei bătăi în ușă. Precise. Așezate. Ca în copilărie, când Liam bătea ca să-mi arate că a venit de la școală.

Am simțit cum mi se oprește aerul.

Am deschis.

În fața mea – un bărbat. Tânăr. Înalt. Cu ochi pe care i-aș fi recunoscut dintr-un milion. Ochiul drept ușor mai închis decât stângul, la fel ca atunci când l-am ținut pentru prima dată în brațe.

„Bună,” a spus. Glasul îi tremura. „Pot să intru?”

M-am dat la o parte. Nu-mi simțeam picioarele. El a intrat încet, ca un copil care știe că a greșit și se teme să nu fie trimis înapoi.

S-a așezat pe marginea canapelei. În locul lui. Totul era la fel, deși trecuseră ani. Totul, mai puțin el.

„Ea a murit acum două săptămâni. Accident de mașină,” a spus, fără să mă privească.

Mi-a înțepenit gâtul. Nu știam ce să simt. Durere? Milă? Răzbunare?

„Am venit… pentru că n-am avut unde altundeva să mă duc. Și pentru că… cred că mi-am amintit cine a fost cu adevărat mama mea.”

A ridicat privirea. Avea lacrimi în ochi. Dar nu ale unui băiat, ci ale unui bărbat care în sfârșit înțelege cât de mult a greșit.

„Ți-am adus ceva,” a spus și a scos din geantă o cutie mică, rotundă.

Am deschis-o.

Era chitara mea.

Chitara mea veche, recondiționată, cu semnătura lui, gravată discret pe spate: „Pentru mama care a renunțat la tot.”

N-am putut să spun nimic. Doar am pus mâna pe capul lui și l-am tras spre mine, cum făceam când avea febră.

A plâns. Și eu. Nu mai conta că trecuseră ani. Că m-a rănit. Că a plecat.

Unele mame nu au nevoie de certificat de naștere.

Și unele iubiri nu pot fi cumpărate nici cu o mie de mașini.

În seara aceea, în căsuța mea cu vopseaua scorojită și inima lipită cu bucăți de speranță, am știut că mi-am recâștigat fiul.

Nu prin forță.

Ci prin iubirea care nu pleacă niciodată.