Vă rog… iertați-mă… când o să cresc o să vă plătesc

Bărbatul a pășit înăuntru fără să spună nimic.

Apa se scurgea de pe hainele lui pe podeaua deja udă. Ușa a scârțâit în urma lui, iar în cameră s-a făcut și mai frig.

Lucia s-a lipit de Alexandru, tremurând.

—Te-am căutat… —a spus bărbatul, cu o voce joasă, dar plină de nervi. —Unde ai fost?

Fata n-a răspuns.

Își ținea capul în piept, iar mâinile îi tremurau.

Alexandru a făcut un pas în față.

—Cine sunteți? —a întrebat calm, dar ferm.

Bărbatul l-a privit cu dispreț.

—Nu e treaba ta. E familia mea.

Apoi și-a mutat privirea spre femeia de pe pat. Pentru o clipă, expresia i s-a schimbat. Nu în grijă… ci într-un fel de enervare.

—Tot nu s-a ridicat? —a spus sec.

Lucia a izbucnit:

—Mama e bolnavă! Nu vezi?! A sângerat! Trebuie la spital!

Bărbatul a râs scurt.

—Spital? Cu ce bani, măi fată? Ai tu bani?

Cuvintele lui au căzut greu în cameră.

Alexandru a strâns din maxilar.

—Am chemat ambulanța —a spus el.

Bărbatul s-a întors brusc.

—Tu ai chemat-o?!

În vocea lui nu era ușurare. Era furie.

—Nu avem nevoie de nimeni aici!

A făcut un pas spre Alexandru, amenințător.

Lucia a început să plângă.

—Te rog… nu… lasă-l… el ne ajută…

Dar bărbatul nu asculta.

—Pleci acum —a spus către Alexandru. —Nu te bagi unde nu-ți fierbe oala.

Pentru o clipă, tensiunea a devenit apăsătoare.

Apoi, din depărtare, sirena s-a auzit mai tare.

Tot mai aproape.

Bărbatul a încremenit.

A înjurat printre dinți.

—Ce-ai făcut… —a murmurat.

Alexandru l-a privit fix.

—Am făcut ce trebuia.

Câteva secunde mai târziu, lumina albastră s-a văzut prin geam. Pași grăbiți. Voci.

Ușa s-a deschis larg și doi paramedici au intrat.

Situația s-a schimbat instant.

Femeia a fost verificată, pusă pe targă.

—Hemorragie severă… trebuie dusă urgent! —a spus unul dintre ei.

Lucia s-a ținut de marginea tărgii, plângând.

—Mamă… mamă…

Un paramedic s-a uitat la Alexandru.

—Dumneavoastră ați sunat?

—Da.

—Bine ați făcut. Încă puțin și era prea târziu.

Cuvintele acelea au căzut ca o sentință.

Bărbatul s-a retras în colț, tăcut acum. Privirea lui nu mai era furioasă, ci tulburată.

Ambulanța a plecat în grabă.

Alexandru a rămas în prag, cu Lucia lângă el și cu cei doi bebeluși în brațe, înveliți în grabă.

Ploaia se oprise.

Pentru prima dată, liniște.

—O să trăiască? —a întrebat Lucia încet.

Alexandru s-a aplecat la nivelul ei.

—Da. Pentru că n-ai renunțat.

Fata a izbucnit în plâns.

Nu de frică.

De ușurare.

În acea noapte, pentru prima dată după mult timp, nu mai era singură.

Iar dimineața, la spital, medicii au spus clar:

„A mai avut puțin și o pierdeam.”

Dar n-au pierdut-o.

Pentru că o fetiță mică n-a lăsat foamea să fie mai puternică decât curajul.

Și pentru că, uneori, un străin care nu întoarce privirea poate schimba totul.