FETIȚĂ DE CULOARE DUCEA MICUL DEJUN UNUI BĂTRÂN ÎN FIECARE ZI

Gheorghe a zâmbit slab.

— Cu puțin zahăr, dacă se poate. Așa beam și când eram om cu serviciu.

Luana a încuviințat din cap. În dimineața următoare, a venit cu un termos. Și apoi în următoarea. Și în următoarea.

Nu au vorbit mult la început. Ea era mereu pe fugă. El nu voia să pară că cere. Dar, încet, cuvintele au început să curgă. Despre ploaie. Despre frig. Despre cum s-a scumpit totul.

Apoi au venit poveștile.

Gheorghe spunea că fusese militar. Că purtase uniforma statului român. Că mersese în misiuni și că, într-o viață, avusese o casă, o soție, un copil. Luana asculta, dar nu știa ce să creadă. Auzise multe povești pe stradă. Totuși, ceva în felul lui de a vorbi nu suna a minciună.

Timp de șase luni, Luana nu a lipsit nicio zi. Chiar și când ploua. Chiar și când abia mai stătea pe picioare. Cheltuia din puținul ei: 5 lei pe chiflă, 3 lei pe banană, cafeaua de acasă. Nu era mult, dar pentru ea conta.

Într-o dimineață de noiembrie, Gheorghe nu era în stație.

Luana a simțit un gol în piept. A așteptat. A întrebat. Nimeni nu știa nimic.

În seara aceea, nu a putut dormi.

Dimineața următoare, cineva a bătut la ușă.

Trei ofițeri. Uniforme impecabile. Un colonel în față.

Luana a crezut că a făcut ceva greșit. Că poate cineva reclamase. Că ajutorul ei fusese interpretat altfel.

— Domnișoară Popescu — a spus colonelul, mai blând acum — omul pe care l-ați ajutat nu era cine părea.

I-a explicat. Gheorghe Marinescu fusese subofițer în Armata Română. Decorat. Rămas fără familie după un accident. Sistemul îl scăpase printre degete.

Cu o zi înainte, cineva îl recunoscuse. Fusese dus într-un centru. Identificat.

— Ultimele șase luni — a spus colonelul — a refuzat orice ajutor. Cu o singură excepție. Pe dumneavoastră.

Luana avea lacrimi în ochi.

— Ne-a cerut să venim — a continuat colonelul — ca să vă mulțumim. Și să vă spunem că statul român își va face, în sfârșit, datoria față de el.

A scos o cutie mică. O medalie veche.

— Și a mai spus ceva. Că, într-o țară în care a fost uitat, o fată care câștigă puțin peste salariul minim i-a amintit ce înseamnă respectul.

După ce au plecat, Luana a rămas singură, cu mâinile tremurând.

În ziua aceea, la ora 6:15, stația de autobuz era goală.

Dar Luana a zâmbit.

Pentru că știa că, uneori, un sandviș și o cafea pot schimba o viață.