EU ȘI SOȚIA MEA AM MERGAT LA UN ORFELINAT

— Mă cheamă Ana, a răspuns ea, cu ochii mari și senini.

Simțeam cum îmi tremură genunchii. Soția mea s-a așezat pe un scaun, palidă la față. Numele fiicei mele? Tot Ana.

— Și… câți ani ai, iubita?

— Fac cinci în martie! a zis, sărind de bucurie.

Fiica mea… s-a născut tot în martie. Același nume. Aceeași față. Același semn din naștere sub claviculă.

Ne-am privit în tăcere, eu și soția mea. Fata asta nu putea fi doar o coincidență. Era imposibil. Am cerut imediat dosarul ei.

Directoarea a părut ezitantă.

— E o poveste tristă… Fetița a fost găsită în urmă cu aproape un an, abandonată într-un parc, fără acte, fără nicio urmă. Avea doar o brățară de plastic cu literele „ANA”.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Fiica mea — cea de acasă — fusese cu mine de la naștere. Fusese declarată ca fiind singură la părinți. Mama ei, fosta mea soție, murise într-un accident acum trei ani. Sau…

Am cerut un test ADN.

Rezultatul a venit peste o săptămână.

Fetița… era sora geamănă a fiicei mele.

Soția mea a izbucnit în lacrimi, iar eu am simțit cum lumea se învârte în jurul meu.

Cum? De ce nimeni nu ne-a spus că au fost două?

Răspunsul a venit, dureros, de la asistenta care se ocupase de naștere. Mama fetelor avusese o sarcină gemelară, dar în haosul accidentului, una dintre fetițe fusese trimisă din greșeală în sistemul de protecție socială, fără ca cineva să-și dea seama.

Până azi.

Când am ajuns acasă cu Ana — cealaltă Ana — fetița mea a rămas cu ochii mari în ușă.

— Tati… de ce sunt două eu?

Am îngenuncheat și le-am luat pe amândouă în brațe.

— Pentru că, iubita mea, Dumnezeu a avut grijă să ne găsim. Chiar dacă a durat un pic.

De atunci, casa noastră e mai plină. De râsete. De jucării. De povestiri în șoaptă sub pătură.

Și, în fiecare seară, când fetele își dau sărutul de noapte bună, mă uit la ele și înțeleg: unele suflete sunt legate pentru totdeauna.

Indiferent câte greșeli face lumea, iubirea adevărată găsește mereu drumul.