Intră, mamă. Acum mă prefac că-mi cer scuze

Nicoleta a rămas câteva minute nemișcată, privind în gol. Din țarc s-a auzit un scâncet ușor. Matei își freca ochii cu pumnișorii mici, iar buza îi tremura.

S-a ridicat încet și l-a luat în brațe.

— Gata, mamă… gata, iubire… sunt aici…

Vocea îi era calmă, dar în interior simțea cum ceva se așază, rece și hotărât. Nu mai era frică. Nu mai era oboseală. Era doar claritate.

A mers în dormitor și l-a legănat ușor pe copil până s-a liniștit. Apoi l-a pus în pătuț și a rămas lângă el, cu mâna pe margine.

„Metrii mei… regulile mele…”

A zâmbit amar.

— Bine, Ionuț… dacă tot sunt ai tăi… rămâi cu ei.

S-a dus la dulap și a scos o geantă mare. Nu s-a grăbit. A pus lucrurile copilului cu grijă: body-uri, scutece, sticluța, păturica lui preferată. Apoi câteva haine de-ale ei.

Telefonul vibra pe masă. Era Ionuț.

Nu a răspuns.

A format alt număr.

— Tată… ești acasă?

Vocea ei a fost liniștită, dar suficient cât să-l facă pe bărbat să tacă o secundă.

— Sunt. Ce s-a întâmplat?

— Vin la tine. Cu Matei.

Nu a întrebat nimic. Doar a spus:

— Te aștept.

În mai puțin de o oră, Nicoleta cobora scările cu copilul în brațe și geanta pe umăr. Aerul de afară i s-a părut rece, dar curat. A tras adânc în piept.

Pentru prima dată după mult timp.

Mașina tatălui ei era deja în fața blocului.

Când a văzut-o, a coborât imediat. Nu a spus nimic. I-a luat geanta și a privit-o atent.

— Te-a lovit?

Nicoleta a dat din cap.

— Nu.

Dar privirea ei spunea mai mult decât orice.

Drumul până la casă a fost liniștit. Matei a adormit pe bancheta din spate.

Când au ajuns, Nicoleta a intrat într-o casă care mirosea a mâncare caldă și liniște. Pe masă era deja o ciorbă aburindă.

S-a așezat și, pentru prima dată după mult timp, a simțit că poate respira.

Seara, telefonul a sunat din nou.

Ionuț.

De data asta a răspuns.

— Unde ești?!

— La tata.

— Ai înnebunit? Vin invitații! Unde e mâncarea?!

Nicoleta a zâmbit ușor.

— Comandă. Ai bani, nu?

A urmat o tăcere scurtă, apoi izbucnirea:

— Te întorci imediat!

— Nu.

Cuvântul a fost simplu. Fără tremur.

— Cum adică nu?!

— Așa. Nu mă mai întorc.

— E casa mea!

— Exact.

A închis.

Telefonul nu a mai sunat.

În zilele următoare, lucrurile s-au așezat repede. Tatăl ei a vorbit cu un avocat. Nicoleta și-a găsit curajul pe care nu știa că îl are.

Nu a fost ușor.

Dar nici imposibil.

După câteva luni, stătea într-un apartament mic, dar al ei. Mobilat simplu, fără lux. Dar curat, cald și liniștit.

Matei râdea pe covor, încercând să se ridice în picioare.

Nicoleta îl privea și zâmbea.

Nu mai era frică.

Nu mai erau reguli impuse.

Doar viață.

Și libertate.

Uneori, seara, își amintea de cuvintele lui.

„Metrii mei…”

Apoi se uita în jurul ei și își spunea încet:

— Nu contează ai cui sunt metrii… contează cum trăiești în ei.

Și, pentru prima dată, trăia cu adevărat.