În fiecare noapte, ea își dăruia trupul bărbatului singuratic… până într-o zi.

A lăsat ceașca jos și s-a așezat pe marginea mesei. În liniștea aceea grea, doar ceasul de perete mai bătea.

— Câți bani? a întrebat ea, fără să știe de ce.

— Destui, a zis el repede. Destui cât să nu ne mai uităm la cer după ploaie.

„Ne”, a repetat ea în gând. Cuvântul acela i-a aprins ceva în piept.

Dimineața, satul s-a umplut de praf. A venit o mașină neagră, străină. Un bărbat în costum a coborât, cu pantofi curați, nepotriviți pentru noroiul curții. A vorbit cu nea Ilie despre vite, despre kilograme, despre preț. Lei numărați cu grijă, bancnotă lângă bancnotă.

Ea stătea la ușă și privea.

La final, bărbatul din mașină s-a uitat la ea mai mult decât era nevoie.

— E harnică, a spus nea Ilie repede. Fără ea nu m-aș descurca.

Cumpărătorul a zâmbit strâmb.

— Orice se plătește, a murmurat, și a plecat.

După ce mașina a dispărut, banii au rămas pe masă, într-o pungă.

— De azi înainte, a spus nea Ilie, nu-ți mai lipsește nimic.

Ea s-a apropiat încet.

— Și eu? Ce sunt eu de azi înainte?

Bărbatul a tăcut. Pentru prima dată, nu avea răspuns.

În seara aceea, nu s-a apropiat de ea. A stat pe prispă, cu sticla lângă el. Ea s-a culcat îmbrăcată, cu ochii deschiși.

În noaptea următoare, ea a vorbit.

— Am strâns ceva bani, a spus. Din ce mi-ai mai dat pentru drumuri. Vreau să plec.

— Unde? a întrebat el, speriat.

— Oriunde. La oraș. La o fabrică. Să fiu pe picioarele mele.

Nea Ilie s-a ridicat greu.

— Fără tine, casa asta e goală.

— Și cu mine, e la fel, a răspuns ea încet.

A doua zi, și-a pus hainele într-o geantă. A lăsat masa curată, animalele hrănite. Pe masă a pus o hârtie cu datorie, scrisă stângaci: „Pentru tot ce mi-ai dat. O să întorc.”

La poartă, s-a oprit.

— Nu te urăsc, a spus. Dar nici nu pot rămâne.

Bărbatul a dat din cap, cu ochii în pământ.

A plecat pe jos până la șosea. Un autobuz prăfuit a dus-o la oraș. A muncit. A plâns. A învățat.

Ani mai târziu, s-a întors.

Ferma era altfel. Gard nou. Casă văruită. Nea Ilie, mai bătrân, mai drept.

— Ai venit, a spus el simplu.

— Am venit să plătesc.

A pus punga cu bani pe masă.

— Nu mai e nevoie, a zis el. Datoria s-a stins când ai plecat.

Au băut o cafea. Fără teamă. Fără rușine.

Ea a plecat din nou, cu capul sus.

De data asta, nu mai era fata de pe Râul Sec. Era o femeie liberă.