– Ano, nu-l alunga pe omul ăsta, uite câte a făcut pentru tine!

Sergiu a râs scurt și a dat din cap, de parcă aștepta exact asta.

— Gardul și șopronul nu fug nicăieri, a zis el calm. Dar dumneavoastră sunteți epuizată. Azi nu mai faceți nimic.

Ana a vrut să protesteze, dar nu i-au ieșit cuvintele. Pentru prima dată după ani întregi, cineva îi spunea ce să facă fără să o certe, fără să o preseze.

S-au așezat din nou la masă.

Ceaiul era cald. Plăcintele — moi și dulci.

Tăcerea dintre ei nu era apăsătoare. Din contră, era liniștitoare.

— Știți, Ana, a spus Sergiu după un timp, eu n-am venit aici întâmplător. De doi ani vorbesc cu o femeie care seamănă leit cu dumneavoastră la suflet. Bună, dreaptă, obosită… și mereu singură.

Ana a strâns cana între palme.

— Și ați crezut că mă găsiți așa, din senin?

— Am sperat.

În noaptea aceea, Sergiu a dormit pe banca din tindă. Ana n-a mai visat nimic. A adormit adânc, fără teamă.

Dimineața s-a trezit cu soarele în ochi.

Trăia.

A ieșit afară. Sergiu deja îndrepta gardul. Cămașa îi era transpirată, mâinile murdare de pământ.

— Bună dimineața, a zis el zâmbind.

Ana a simțit cum i se umplu ochii de lacrimi.

Ziua a trecut repede. Au muncit, au mâncat, au râs. Seara, casa nu mai părea pustie.

— Sergiu… mama mea mi-a spus în vis că e ultima mea zi, a rostit Ana încet.

El a privit-o atent.

— Poate că a fost ultima zi a singurătății, nu a vieții.

Ana a zâmbit.

După câteva luni, vecinele șușoteau la poartă.

— Ai văzut-o pe Ana? Parcă întinerește.

— Și ce bărbat gospodar are!

Într-o duminică, în curte mirosea a sarmale. Copiii veniseră cu nepoții. Pe gardul nou atârna un ștergar românesc curat.

Ana stătea lângă Sergiu și se gândea:

„Ce bine că m-am trezit din vis.”