— Alo, 112? Da. Sunt doi copii de culoare care fac scandal în cartierul meu.

Polițistul care coborâse primul din mașină s-a apropiat calm de fete.

— Bună. Cum vă cheamă?

— Karina… și ea e sora mea, Kamelia, a spus una dintre ele printre sughițuri.

— Și unde stați?

Karina a ridicat mâna tremurând și a arătat spre o vilă mare, albă, aflată la capătul străzii.

Evelina a râs scurt, ironic.

— Serios? Casa aia? Vă rog…

Polițistul s-a întors spre ea.

— Doamnă, lăsați-mă să vorbesc cu ele.

Femeia și-a dat ochii peste cap, dar a făcut un pas în spate.

— Mama noastră e acasă, a spus Kamelia încet. Dar nu ne răspunde la telefon.

— Cum o cheamă pe mama voastră? a întrebat polițistul.

Gemenele s-au privit o secundă.

— Judecătoarea Andreea Ionescu.

Liniștea care a urmat a fost atât de bruscă încât până și frunzele foșnind pe trotuar păreau mai zgomotoase.

Evelina a clipit.

— Poftim?

Al doilea polițist și-a schimbat imediat expresia.

— Judecătoarea Ionescu de la Curtea de Apel?

Karina a dat din cap.

Evelina a încercat să râdă din nou, dar sunetul i-a ieșit forțat.

— Asta e ridicol. Copiii inventează tot felul de povești.

În acel moment, poarta vilei s-a deschis brusc.

O femeie înaltă, elegantă, îmbrăcată într-un costum gri închis, a ieșit aproape alergând. Telefonul îi era încă în mână, iar pe chip i se citea panica.

— Karina! Kamelia!

Fetele au sărit imediat în picioare.

— Mami!

Andreea le-a strâns la piept atât de tare, încât aproape le-a ridicat de la pământ.

— Doamne… unde ați fost? V-am căutat peste tot!

Karina a început să plângă din nou.

— Doamna asta a zis că nu avem voie aici…

Andreea și-a ridicat privirea spre Evelina.

Pentru o clipă, strada întreagă a amuțit.

Vecinii ieșiseră deja pe la porți și urmăreau scena în tăcere.

Evelina și-a dres glasul.

— Eu doar am vrut să protejez cartierul.

— De niște copii? a întrebat Andreea calm.

Tonul ei nu era ridicat. Tocmai asta o făcea și mai greu de privit.

— Nu le-am recunoscut, a bâiguit Evelina. Și păreau…

S-a oprit înainte să termine propoziția.

Dar toți au înțeles.

Andreea a privit-o lung.

— Păreau ce?

Evelina a evitat să răspundă.

Polițistul mai în vârstă a intervenit:

— Doamnă judecător, fetițele sunt bine. Am găsit situația exact cum o vedeți.

Andreea a încuviințat scurt.

— Mulțumesc.

Apoi s-a întors spre gemene.

— Ce s-a întâmplat?

Kamelia și-a șters nasul cu mâneca.

— Ne-am dus după pisica lui tanti Maria… aia portocalie… și când ne-am întors, doamna a început să țipe la noi.

Karina a continuat:

— A zis că furăm și că a chemat poliția.

Andreea a închis ochii o secundă.

Se vedea că încerca să se controleze.

— Fetele mele au opt ani, a spus ea rar. Sunt născute și crescute aici. Merg la școala din cartier. Toată lumea le cunoaște.

Nimeni nu spunea nimic.

Pentru că adevărul era că nu toată lumea le cunoștea.

Sau poate nu voiau să le vadă.

Evelina și-a încrucișat din nou brațele, dar acum părea mai mică.

— În ziua de azi trebuie să fii atent…

— Atent la ce? a întrebat Andreea.

Vocea ei rămânea calmă, însă ochii îi deveniseră reci.

— La doi copii care stau pe bordură?

Femeia n-a răspuns.

Un vecin mai în vârstă, care privise totul de la poartă, a spus încet:

— Le-am văzut de atâtea ori pe biciclete pe aici…

Altă femeie a murmurat:

— Și eu.

Evelina s-a întors spre ei surprinsă.

Deodată părea că nimeni nu mai voia să stea lângă ea.

Karina încă tremura.

Andreea s-a aplecat și i-a aranjat părul de pe frunte.

— E în regulă. Sunt aici.

Fetița a șoptit:

— Mami… noi am făcut ceva rău?

Întrebarea a lovit strada ca o palmă.

Andreea a înghițit greu.

— Nu, iubita mea. Absolut nimic.

Kamelia a ridicat ochii mari spre mamă.

— Atunci de ce ne-a chemat poliția?

Pentru prima dată, Andreea n-a avut răspuns imediat.

Polițiștii au coborât privirea.

Chiar și Evelina părea incomodă acum.

În cele din urmă, Andreea a spus încet:

— Uneori oamenii se sperie de ceea ce nu înțeleg.

Karina a întrebat inocent:

— De ce?

Andreea a mângâiat-o pe obraz.

— Pentru că unii oameni cresc fără să învețe să-i vadă cu adevărat pe ceilalți.

Lacrimi tăcute îi apăruseră în ochi, dar vocea îi rămânea stabilă.

Polițistul mai tânăr s-a apropiat de Evelina.

— Doamnă, cred că data viitoare ar fi bine să verificați înainte să sunați la 112.

Ea a dat din cap fără să privească pe nimeni.

Andreea și-a luat fetele de mână.

Înainte să intre în curte, s-a întors o ultimă dată.

— Știți care e partea cea mai tristă?

Nimeni nu a răspuns.

— Că ele sunt încă suficient de mici încât să nu înțeleagă de ce s-a întâmplat asta.

Apoi a deschis poarta.

Karina și Kamelia au intrat lipite de ea.

Iar pentru prima dată de când veniseră polițiștii, tot cartierul părea că vede cu adevărat cele două fetițe.

Nu ca pe niște străine.

Nu ca pe o amenințare.

Ci doar ca pe doi copii speriați care voiau să ajungă acasă.