Lasă-mă! Nu am venit la tine! Am venit la fiul meu!

În ziua aceea, când Valentina Petrovna apăru pe neașteptate la poartă, cu valiza în mână și aerul acela de „mă mut aici, că vreau eu”, Ana nu știa dacă să râdă sau să plângă.

— Ce cauți aici? — întrebă ea calm, dar cu o tensiune clară în voce.

— V-am lăsat destul timp în pace. Acum am rămas singură și am dreptul să fiu aproape de fiul meu! — replică femeia, încercând să intre pe lângă Ana.

În acel moment, din spate, apăru Sergiu. O privi pe maică-sa, apoi pe Ana. Apoi făcu ceva ce Ana nu s-ar fi așteptat niciodată: se așeză în genunchi în fața soției sale și spuse:

— Iartă-mă că te-am lăsat singură în toate luptele astea. Dar azi aleg: aleg pe tine, aleg liniștea noastră, aleg familia noastră așa cum ne-am dorit-o.

Valentina înlemni.

— Ce? Tu mă dai afară?

— Nu te dau afară, mamă. Îți spun doar că nu mai ești binevenită dacă vii cu vechile tale metode.

Pentru prima dată în viață, Ana văzu în ochii Valentinei ceva ce nu mai văzuse niciodată: teamă.

— Atunci… atunci plec, — spuse femeia tremurând, luându-și valiza.

Ana închise poarta, cu mâinile tremurând. Nu pentru că îi părea rău, ci pentru că în sfârșit, după ani întregi de compromisuri, avusese parte de acel moment. Momentul în care dragostea nu doar promite, ci și alege.

Și, pentru prima dată în mulți ani, s-a simțit acasă. Cu adevărat acasă.