„Mai am trei luni de trăit — măriti-te cu mine și totul va fi al tău.”

Elena a rămas.

La început, zilele ei curgeau simplu: focul aprins dimineața, ciorba pusă la fiert, pâinea tăiată drept. Casa mare părea să-i observe pașii, ca și cum se mira că cineva mai respiră înăuntru. Dumitru mânca în tăcere, dădea din cap scurt și se retrăgea în biroul lui, unde mirosea a lemn vechi și a amintiri.

Încet, fără să-și dea seama, ceva s-a schimbat.

Într-o dimineață, Dumitru a auzit un cântec. Nu tare. Un murmur. Elena spăla podeaua și fredona o melodie veche, de parcă ar fi fost în casa ei. Bătrânul s-a oprit pe hol. Nu spusese nimic, dar inima i-a tresărit. Nu mai auzise cântec în casa aia de ani de zile.

Au urmat alte lucruri mici.

O cană de ceai lăsată pe birou fără să ceară.
O pătură pusă pe umeri când adormea în fotoliu.
O vorbă spusă la timp, fără milă, fără lingușeală.

Elena nu încerca să-l înduioșeze. Doar trăia acolo.

Anii au trecut. Dumitru a îmbătrânit mai repede într-o singură iarnă grea. Doctorul de la oraș a fost clar: trei luni. Poate mai puțin.

În seara aceea, Dumitru a stat mult timp la masă, cu mâinile împreunate. Elena strângea farfuriile, simțind aerul greu.

— Stai jos, a spus el.

Vocea îi era calmă, dar hotărâtă.

— Am ceva să-ți spun.

I-a spus tot. Despre doctor. Despre singurătate. Despre casă, pământ, economii — vreo două sute de mii de lei strânși cu zgârcenie.

— Nu am cui să le las, a încheiat el. Așa că îți propun ceva simplu. Măriti-te cu mine. Legal. Fără minciuni. După ce nu voi mai fi, totul rămâne al tău.

Elena a rămas nemișcată.

Nu se gândea la bani. Se gândea la sat. La ce-ar spune lumea. La felul în care o vor privi. La cât de ușor e să fii judecat când ești singur.

— De ce eu? a întrebat încet.

Dumitru a oftat.

— Pentru că ești aici. Pentru că nu mi-ai cerut nimic. Pentru că mi-ai adus liniște fără să promiți.

Tăcerea s-a lungit.

— Nu vreau să fiu o poveste murdară, a spus Elena. Nu vreau să creadă cineva că te-am așteptat pentru bani.

— Nici eu, a răspuns el. De asta te întreb acum. Ai dreptul să refuzi.

Elena s-a ridicat, a mers la fereastră și a privit curtea. Pomii, gardul, drumul prăfuit. Viața ei fusese mereu o luptă. Pentru chirie. Pentru mâncare. Pentru demnitate.

S-a întors.

— Accept, a spus. Dar cu o condiție. Să fim corecți unul cu altul până la capăt.

S-au cununat la primărie, într-o zi banală. Fără petrecere. Fără rochie albă. Doar două semnături și o strângere de mână care tremura.

Satul a vorbit. Mult. Urât. Apoi, ca toate vorbele, s-a stins.

În lunile acelea, Dumitru n-a mai fost singur. Au mâncat împreună. Au vorbit. Uneori au tăcut. Dar tăcerea nu mai era goală.

Într-o dimineață, Dumitru a fluierat pe hol.

Elena a zâmbit, cu lacrimi în ochi.

Când a venit sfârșitul, a venit liniștit. Cu o mână ținută strâns.

După înmormântare, Elena a rămas. A păstrat casa. A lucrat pământul. A ajutat alți oameni din sat, fără să spună povestea nimănui.

Pentru că unele lucruri nu sunt despre bani.
Sunt despre a nu muri singur.