„O să comand cel mai scump sicriu”, i-a șoptit soțul la ureche soției sale

Mesajul avea un singur rând.

„Știu ce ai făcut. Și știu ce ai spus.”

Mâna i s-a încleștat pe telefon. Inima i-a început să bată atât de tare, încât a avut impresia că asistenta din spatele geamului o poate auzi.

S-a uitat instinctiv spre pat.

Soția lui era la fel. Nemişcată. Cu ochii închiși. Cu aparatele bipăind calm.

„E imposibil…”, a murmurat el.

A mai venit un mesaj.

„Crezi că nu te-am auzit?”

Un val rece i-a trecut pe șira spinării. A simțit cum i se înmoaie genunchii. Telefonul i-a scăpat aproape din mână.

A tastat rapid:
„Cine ești?”

Răspunsul a venit imediat.

„Soția ta. Sau… ce-a mai rămas din ea.”

A râs nervos, aproape isteric.
„Foarte amuzant. Glume proaste.”

Dar nu mai era nimic amuzant când telefonul a vibrat din nou.

„Ai uitat că telefonul meu e conectat la contul de acasă? Camera din salon. Microfonul. Tot.”

Sângele i s-a retras din față.

Cu o lună înainte de accident, el insistase să instaleze „pentru siguranță” o aplicație de monitorizare, chipurile ca să poată vorbi cu ea când nu era acasă. De fapt, ca să o controleze.

Nu se gândise nicio clipă că acel sistem putea funcționa și acum.

A mai venit un mesaj.

„Totul e înregistrat. Vocea ta. Cuvintele tale. Fiecare silabă.”

Soțul a făcut un pas în spate și s-a sprijinit de perete.

„Nu poți face nimic”, a tastat el cu mâini tremurânde. „Ești în comă.”

A urmat o pauză lungă. Atât de lungă, încât a început să spere că totul fusese o glumă bolnavă.

Apoi ecranul s-a aprins din nou.

„Ai dreptate. Eu nu pot.”

A mai apărut un mesaj.

„Dar fiica noastră poate.”

În acel moment, bărbatul a simțit că îi fuge pământul de sub picioare.

Fiica lor. Ana. Plecată de trei zile „la o prietenă”, după cum îi spusese el tuturor. În realitate, o trimisese departe ca să nu fie martoră la nimic.

„Ana e minoră”, a scris el. „Nimeni n-o va lua în serios.”

Răspunsul a venit rece, clar.

„Ana e cu avocatul. Și cu poliția.”

În clipa următoare, ușa salonului s-a deschis.

Nu era asistenta.

Era un bărbat în civil și doi polițiști.

„Domnule Ionescu”, a spus calm unul dintre ei, „suntem nevoiți să vă rugăm să ne însoțiți.”

„Pentru ce?”, a bâiguit el.

„Pentru tentativă de fraudă, declarații false și suspiciune de implicare în accidentul soției dumneavoastră.”

Bărbatul a încercat să spună ceva, dar nu i-a ieșit niciun cuvânt.

În acel moment, un sunet slab s-a auzit dinspre pat.

Un oftat.

Un deget care s-a mișcat ușor.

Un bip neregulat pe monitor.

„Doamnă!”, a strigat asistenta, intrând în fugă. „Are activitate!”

Soția lui a deschis ochii. Încet. Greu. Dar i-a deschis.

Prima persoană pe care a privit-o a fost el.

Și, cu un efort uriaș, abia auzit, a șoptit:

„Banii… nu sunt ai tăi.”

Apoi a închis ochii la loc.

De data asta, nu pentru că pierdea lupta.

Ci pentru că o câștigase.